Читать книгу: «Comorile Dharmei», страница 6

Am vorbit mai înainte de etică, de practicarea virtuţilor, de necesitatea respectării anumitor reguli morale, de meditaţia destinată progresului nostru pe calea spirituală şi eliminării suferinţei. Or, ataşarea faţă de superioritatea unor etici şi discipline false constă în a îndepărta toate aceste practici autentice ale căii spirituale şi a ne consacra doar acelor practici şi reguli de conduită pe care le luăm drept factori ai evoluţiei spirituale, dar care, în realitate, nu ne sunt de niciun folos.

De exemplu, neglijarea meditaţiei în favoarea unor mortificări, a privării de hrană, a rănirii sau mutilării voluntare, pot fi considerate de unii ca fiind calea supremă a eliberării, în timp ce aceste discipline nu fac decât să intensifice suferinţele, în loc să contribuie la suprimarea lor. Desigur, practicarea meditaţiei comportă uneori dificultăţi şi suferinţe pe care suntem nevoiţi să le acceptăm, dar nu este vorba în acest caz de mortificări. Sacrificarea animalelor pe care anumite tradiţii le prezintă ca acte eliberatoare şi generatoare de progres spiritual, sunt de asemenea etici false. Nici un zeu, nici o forţă superioară, şi cu atât mai puţin Buddha, nu se pot bucura de un sacrificiu oferit cu preţul vieţii unei fiinţe. Compasiunea lui Buddha se extinde asupra tuturor vieţuitoarelor; în consecinţă, sacrificarea unui animal ar fi un comportament total absurd.

6.5 Viziunile false

Acestea constau mai ales în a nega legea karmei – în virtutea căreia o acţiune nobilă dă naştere unui rezultat favorabil, iar o acţiune negativă, unui rezultat defavorabil – a nu accepta existenţa vieţilor succesive, posibilitatea eliberării din ciclul de existenţe şi de suferinţă… Toate aceste negaţii filosofice sunt ceea ce numim aici viziuni false.

Am văzut, deci, care sunt cei şase factori perturbatori de bază şi vom continua cu studiul celor douăzeci de factori secundari. Dar de ce această distincţie între factori perturbatori de bază şi secundari? Deoarece factorii perturbatori de bază sunt rădăcina din care se dezvoltă factorii perturbatori secundari. Astfel, fiecare din cei douăzeci de factori perturbatori secundari îşi are sursa într-unul sau mai mulţi factori perturbatori de bază.

Când ascultaţi aceste explicaţii, nu vă mulţumiţi doar cu acumularea de cunoştinţe. Nu uitaţi că ele sunt destinate practicării Dharmei. Ca atare, ele trebuie să vă servească la identificarea factorilor mentali negativi pe care apoi să-i eliminaţi. Când vedem un şarpe sau un scorpion, ne ferim de ei căci ştim că sunt periculoşi. Tot astfel, când identificăm factorii perturbatori ai minţii şi potenţialul lor de suferinţă, trebuie să ne străduim să-i eliminăm de îndată ce apar în noi. Desigur, deocamdată nu vom reuşi să-i eliminăm definitiv, dar cel puţin când observăm că mintea se angajează într-o direcţie greşită, să încercăm să o reţinem şi să-i corectăm orientarea. Fără îndoială, se va întâmpla ca mintea voastră, neputincioasă, să fie acaparată fără voia ei de factori perturbatori precum invidia, mânia, dorinţa… În acel moment observaţi-i şi încercaţi să le înţelegeţi natura: Cum sunt ei? De unde vin? Încotro se îndreaptă? Astfel observaţi, ei îşi vor pierde puterea şi vor dispărea de la sine.

Cei douăzeci de factori perturbatori secundari

1. Mânia

Ea provine din factorul perturbator de bază, ostilitatea, şi este generată de nouă reflecţii tipice. Gândim: cutare mi-a făcut rău în trecut, continuă să-mi facă rău în prezent şi o va face şi în viitor – i-a făcut rău unui prieten în trecut, îi face rău în prezent şi îi va face rău şi în viitor – l-a favorizat pe duşmanul meu în trecut, îl favorizează în prezent şi va continua să-l favorizeze şi în viitor.

Când întâlnim una din aceste nouă situaţii, reacţionăm cu mânie şi răutate. Vrem ca această persoană să sufere şi să ne debarasăm de ea. Mânia se distinge de factorul mental ostilitate prin faptul că nu este tot atât de adânc înrădăcinată şi durează mai puţin. Totuşi, ea condiţionează frecvent dispoziţiile noastre mentale. Uneori precede duşmănia, alteori vine în urma ei. În toate cazurile, însă, ea este răspunzătoare de multe rele, începând cu certurile individuale şi până la conflictele şi războaiele care opun naţiunile şi popoarele.

2. Ranchiuna

Se caracterizează prin amintirea tenace a unei ofense şi este însoţită de o dorinţă de răzbunare care aşteaptă momentul potrivit. Acest factor mental întreţine ura, o păstrează în noi, pândind ocazia favorabilă răzbunării. Ranchiuna poate fi întreţinută de un popor întreg, victimă a agresiunilor sau opresiunii unei ţări vecine, atât timp cât este nevoie pentru a-şi procura mijloacele materiale adecvate şi suficiente alianţe care să-i permită să se răzbune. La o scară mai mică, ea poate lua forma unui complot între câţiva indivizi… După legile lumeşti, a te răzbuna pentru o nedreptate suferită este un drept considerat legitim. Din punctul de vedere al Dharmei, răzbunarea este o reacţie extrem de josnică şi negativă, al cărei singur efect este producerea de suferinţă, nouă şi altora.

3. Disimularea

Acest factor mental constă în a dori cu obstinaţie împlinirea unui act negativ, a-l susţine cu încăpăţânare, refuzând să asculţi sfatul prietenesc care caută să te convingă să renunţi la el, sau în a respinge sfaturile binevoitoare care demonstrează natura sa defavorabilă. Ne găsim adesea în astfel de situaţii, când primim sfaturi bune de la cei care se comportă de o manieră justă şi nobilă. În loc să le respingem, ar trebui să le admitem şi să le urmăm. Acest fact mental aparţine ignoranţei, dat fiind că rămâne orb în faţa caracterului negativ al acţiunii.

4. Agresivitatea

Ea este apropiată duşmăniei. Factorul mental numit aici agresivitate constă în a ne mânia contra celor care ne arată erorile de comportament. În loc să ne recunoaştem greşelile, ne supărăm, îi insultăm sau îi lovim. În cadrul disimulării, ne mulţumim să ignorăm sfaturile; de aceea, acest factor mental este apropiat de ignoranţă. În cazul de faţă, reacţionăm şi răspundem cu violenţă, ceea ce explică relaţia acestui factor mental cu ostilitatea. Ni s-a întâmplat adesea să nu acceptăm observaţiile altuia referitoare la greşelile noastre şi să reacţionăm cu brutalitate, dar până acum am ignorat că o astfel de atitudine este legată de funcţionarea unui factor mental.

5. Invidia

Ţine tot de domeniul ostilităţii. Când suntem foarte ataşaţi de posesiuni şi de plăceri, nu suportăm ca altcineva să fie mai bogat decât noi, sau să se bucure de condiţii mai favorabile decât ale noastre, şi de aceea suferim. Aceasta este invidia. Nu putem suporta ceea ce un altul are, sau ceea ce el este, fie că e vorba de bogăţie, de celebritate, de calităţi, de inteligenţă, de curaj…

6. Zgârcenia

Este de domeniul ataşării şi apare când ţinem foarte mult la bunurile noastre şi suntem preocupaţi de păstrarea lor. Nu putem concepe să le dăm, de teamă că patrimoniul nostru se va diminua ori se va epuiza şi avem sentimentul că a ne lipsi de ele în favoarea altuia ar fi o risipă.

Zgârcenia se caracterizează prin refuzul de a dărui, prin lipsa carităţii sau a generozităţii. În timp ce practicarea generozităţii ne asigură pentru viitor bunăstarea materială şi înlesnirea, zgârcenia ne va aduce mai târziu sărăcia, lipsa bunurilor şi a resurselor.

7. Ipocrizia

Este legată atât de ignoranţă cât şi de ataşare. Ipocritul urmăreşte înşelarea altuia în vederea atingerii unui scop personal precum celebritatea, onorurile, bogăţia, diferite bunuri… pretinzând că posedă anumite calităţi care în realitate îi lipsesc. Ipocrizia are consecinţe extrem de negative: nu numai că impostura face rău altora, dar şi tulbură mintea autorului ei, care se va găsi într-o situaţie foarte dificilă atunci când, mai devreme sau mai târziu, faptele sale vor fi descoperite.

8. Falsitatea

Este rezultatul atât al ignoranţei cât şi al ataşării; ea se produce atunci când urmărim obţinerea bunurilor, a celebrităţii sau a unui alt avantaj, dar ştiindu-ne lipsiţi de calităţile necesare şi conştienţi de neajunsurile noastre, ne ascundem greşelile şi defectele de teamă că nu vom ajunge să ne realizăm scopurile. Împrejurările ne împing adesea la un astfel de comportament, dar fiindcă nu recunoaştem aici factorii mentali negativi, nevirtuoşi, avem tendinţa să ne felicităm de abilitatea noastră în astfel de situaţii.

9. Îngâmfarea

Este un rezultat al ataşării şi se caracterizează printr-o mulţumire vanitoasă de sine, asociată diferitelor aspecte ale persoanei, cum sunt sănătatea, frumuseţea, puterea, rasa, poziţia socială, ascendenţa,… ea se manifestă printr-un sentiment de superioritate şi o mulţumire de sine exagerată, de unde relaţia ei cu ataşarea pe care o întăreşte.

10. Răutatea

Ţine de domeniul ostilităţii şi se caracterizează prin lipsa compasiunii faţă de cei care suferă (de boală, lipsuri materiale, etc.). Ea constă în voinţa de a face răul prin toate mijloacele, fizice sau verbale. Deoarece răutatea este una din principalele cauze de acumulare a karmelor negative, este esenţial să evităm să facem rău cuiva, sub orice formă şi indiferent dacă e bogat sau sărac, slab sau puternic.

11. Lipsa respectului faţă de sine

Îşi are originea în ignoranţă, în ataşare sau în ostilitate şi se opune factorului virtuos numit respectul de sine. Ea se manifestă printr-o totală indiferenţă faţă de o acţiune negativă înfăptuită, prin lipsa regretului sau a mustrărilor de conştiinţă şi prin dispreţul faţă de calitatea noastră de practicanţi ai Dharmei care ar trebui să respecte o anumită etică.

12. Lipsa respectului faţă de oameni

E generată tot de unul dintre cei trei factori perturbatori de bază: ignoranţă, ostilitate, ataşare. Aşa cum lipsa respectului faţă de sine se opune respectului de sine, lipsa respectului faţă de oameni se opune factorului virtuos numit respect faţă de oameni. În prezenţa acestui factor, nu ţinem deloc seama de felul în care comportamentul nostru negativ poate fi perceput de ceilalţi. Ne este indiferent dacă îi dezamăgim sau dacă le suntem antipatici. Nu luăm în consideraţie părerea lor despre faptele reprobabile pe care continuăm să le săvârşim.

13. Toropeala

Ea aparţine domeniului ignoranţei şi se manifestă în timpul meditaţiei printr-o senzaţie de confuzie, oboseală, greutate fizică şi mentală. Mintea se înceţoşează, se îngreunează, iar corpul, la rândul său, este cuprins de apatie şi somnolenţă. Când suntem începători în practicarea meditaţiei, trăim adesea această experienţă, mintea noastră fiind atunci constant dispersată, sau îngreunată de toropeală. Cu timpul, însă, vom ajunge să ne eliberăm de torpoare şi să ne păstrăm mintea limpede şi alertă pe toată durata meditaţiei.

14. Dispersarea

Ţine de domeniul ataşării şi se produce de multe ori în diferite situaţii din viaţa noastră de zi cu zi, şi mai ales în timpul meditaţiei. Mintea, atrasă de obiecte plăcute (amintirea locurilor unde am trăit, a spectacolelor pe care le-am văzut, a excursiilor la care am participat, a peisajelor pe care le-am admirat, etc.), părăseşte, uită obiectul concentrării. Aceasta este dispersarea. Ea perturbă profund meditaţia.

15. Lipsa de credinţă

Este de domeniul ignoranţei şi se caracterizează prin refuzul de a crede, printre altele, în legea karmei, şi constă în a nu voi să ştim că acţiunile virtuoase dau naştere fericirii, iar cele negative, suferinţei. Voinţa de a nega faptul că practicarea Dharmei poate duce la eliminarea suferinţelor este atât de mare încât nu aspirăm deloc să ne angajăm pe calea ei. Nefăcând niciun efort în acest sens, nu-i vom putea atinge scopul, iar această viaţă umană se va risipi în epuizare şi în nenumărate strădanii fără rezultate pozitive pentru prezent sau viitor. Astfel, lipsa de credinţă ne va fi extrem de păgubitoare.

16. Lenea

Ţinând tot de domeniul ignoranţei, funcţia ei este să ne atragă spre acţiuni care ne împiedică să practicăm Dharma şi ne abat de pe calea ei. Când ne place să dormim, să discutăm, să flecărim… ataşarea faţă de aceste activităţi ne împiedică să îndrăgim practicarea Dharmei. De exemplu, dacă ne aflăm în situaţia de a alege între a practica Dharma sau a asista la un meci de fotbal, sub efectul lenei nu vom simţi niciun entuziasm la gândul de a practica Dharma şi ne vom gândi că e mult mai plăcut să mergem la meci.

17. Delăsarea

Se opune autodisciplinei şi aparţine atât domeniului ignoranţei, cât şi celui al ostilităţii sau al ataşării. Având mereu grijă să practicăm Dharma, trebuie să căutăm ca acţiunile noastre să fie virtuoase şi să împiedicăm mintea să se orienteze spre obiecte vătămătoare, favorabile dezvoltării factorilor perturbatori. Or, funcţia delăsării este ca asupra minţii să nu se exercite nicio supraveghere, astfel încât ea să se îndrepte necontrolat spre ceea ce este negativ. Corpul şi cuvântul o vor urma în mod natural, asemeni unor servitori şi, zi după zi, ne vom irosi timpul.

18. Uitarea

Uitarea este legată de ignoranţă şi ne face incapabili să ne amintim ce trebuie să facem, ce am făcut, ce am învăţat… Din cauza ei, mintea este tulbure şi confuză. În obligaţiile şi eforturile lumeşti, la fel ca şi în Dharma, uitarea se opune reuşitei, împlinirii.

19. Necunoaşterea

Este tot de domeniul ignoranţei şi constă în a crede că ştim, când în realitate suntem ignoranţi. De exemplu, dacă trebuie să ducem la îndeplinire o anumită lucrare, ceea ce numim aici necunoaştere constă în a ne crede capabili de aceasta, cu toate că nu avem competenţa necesară. De asemenea, putem avea convingerea că ştim să scriem corect… şi să-i învăţăm pe alţii, dar ceea ce predăm sau scriem să fie greşit. Această necunoaştere intervine atât în acţiunile cotidiene, cât şi în practicarea Dharmei. Ea nu se confundă cu ipocrizia. Este vorba de ipocrizie atunci când ne facem că ştim ceea ce suntem conştienţi că ignorăm. Aici, însă, necunoaşterea nu este conştientă de propria sa ignoranţă.

20. Distracţia (neatenția)

Poate fi legată de ignoranţă, de ataşare sau de ostilitate. Funcţia distracţiei este să împiedice mintea să rămână concentrată pe obiectul gândurilor sau al reflecţiilor noastre, şi s-o îndrume spre alte obiecte. Efectul ei este că, îndepărtându-ne de scopul iniţial, nu permite să ne ducem la bun sfârşit lucrările.

Mintea noastră este asemenea unui copil care se lasă dus oriunde. Cei unsprezece factori mentali care-o orientează într-o direcţie favorabilă sunt numiţi factori virtuoşi. Când unul sau mai mulţi dintre aceştia însoţesc conştiinţa, mintea ia o direcţie favorabilă, virtuoasă. Dimpotrivă, când conştiinţei i se asociază unul dintre cei douăzeci şi şase de factori perturbatori, mintea se orientează într-un sens negativ, defavorabil, nevirtuos. Când înţelegem foarte bine diferitele funcţii ale factorilor mentali care dirijează orientările pozitive sau negative ale minţii, trebuie să ne străduim să dezvoltăm factorii mentali favorabili şi să-i eliminăm pe cei defavorabili. Dacă nu înţelegem mai întâi cum funcţionează aceşti factori mentali, nu vom putea şti ce trebuie să cultivăm, să dezvoltăm, sau, dimpotrivă, să eliminăm, să respingem. Printre cei douăzeci de factori perturbatori secundari, unii sunt destul de asemănători (de exemplu, distracţia, uitarea, dispersarea). Cu toate acestea, ei se disting prin anumite aspecte ale funcţiei lor.

Înţelegeţi deci că este esenţial să controlăm mintea, deoarece corpul şi cuvântul sunt supuşi puterii sale. E inutil să continuăm a discuta pentru a vă convinge. Ajunge să faceţi apel la experienţele voastre personale. Cunoaştem reacţiile verbale şi corporale dictate de o minte duşmănoasă; ştim, de asemenea, care sunt cuvintele şi gesturile de dragoste care rezultă dintr-o minte binevoitoare şi plină de compasiune. Ştim că, în toate cazurile, corpul şi cuvântul sunt în serviciul minţii. Exemplele nu lipsesc. Puteţi cu uşurinţă să înţelegeţi şi mai bine lucrurile apelând la propriile voastre experienţe şi observaţii.

Printre cei şase factori perturbatori de bază, am menţionat dorinţa-ataşare, iar în privinţa celor unsprezece factori virtuoşi am vorbit de factorul mental non-violenţă, apropiat dragostei şi compasiunii. S-a precizat că această ultimă dispoziţie a minţii trebuie cultivată, în timp ce dorinţa- ataşare este un factor negativ ce se cuvine eliminat. Pentru unii dintre voi, poate că diferenţa între dragoste şi ataşare nu este clară şi aveţi impresia că e vorba de sentimente apropiate, care sunt fie ambele bune, fie ambele rele, fiindcă în realitate confundaţi dragostea-compasiune cu ataşarea. Vom preciza, aşadar, ce anume le distinge.

În primul rând, dragostea şi ataşarea se deosebesc prin obiectul lor, iar o analiză aprofundată ne va permite să realizăm şi marea diferenţă în ceea ce priveşte mintea care le este subiect. Pe de altă parte, nu toate dorinţele sunt negative. De exemplu, când aspirăm la practicarea Dharmei, la acţiuni virtuoase, când vrem să-i ajutăm pe ceilalţi, când acţionăm spre binele lor prin intermediul corpului sau al cuvintelor, această aspiraţie este nobilă; ea nu este un factor negativ, nu este dorinţa-ataşare. Ea acompaniază, în general, credinţa în Dharma, în practicarea binelui, a acţiunilor favorabile. Această dorinţă pozitivă ar putea fi confundată cu dorinţa-ataşare, deoarece în ambele cazuri există voinţa de a obţine sau de a face ceva. Dar aspiraţia nu este nicidecum un factor perturbator al minţii, nu îi este un obstacol, ci o dispoziţie nobilă, un factor ce trebuie dezvoltat.

Cât priveşte afecţiunea faţă de părinţi, de cei care ne sunt apropiaţi, fraţii şi surorile, prietenii noştri…, ea poate fi dorinţă-ataşare, dar şi dragoste-compasiune. Când ne bucurăm de comportamentul favorabil al prietenilor noştri, sau când rătăcirile lor în acţiuni defavorabile ne inspiră o compasiune profundă, înseamnă că sentimentul nostru nu este ataşare, ci mai curând dragoste, compasiune. Când simţim dragoste şi compasiune pentru cineva, suntem mulţumiţi de fericirea şi de conduita sa pozitivă şi nu-l abandonăm când îl loveşte o nenorocire, sau se află în dificultate. Dimpotrivă, încercăm să-l ajutăm, să-i alinăm durerea. De exemplu, părinţii îşi iubesc copiii indiferent de împrejurări. Succesul şi acţiunile lor pozitive îi bucură, greşelile şi purtările lor rele le suscită compasiunea. Dar dragostea lor rămâne aceeaşi în orice situaţie.

Adevăratul sentiment de dragoste-compasiune este un fel de constanţă a sentimentului faţă de persoana iubită, indiferent de comportamentul ei. Orice ar face, noi continuăm să o iubim. Dimpotrivă, dacă nu ne iubim copiii sau prietenii decât atunci când suntem mulţumiţi de ceea ce fac şi ne dezinteresăm de ei şi îi părăsim când faptele lor ne displac, sau când nu mai au bani, aceasta înseamnă că sentimentul nostru faţă de ei este atașare şi nicidecum dragoste. Adevăratul sentiment de dragoste nu se alterează când cei pe care i-am iubit în momentele fericite sunt afectaţi de boală sau copleşiţi de sărăcie. Dragostea şi compasiunea ne orientează spre ceilalţi, în timp ce ataşarea face să fim preocupaţi de noi înşine. În plus, ataşarea, interesată doar de prezentul imediat, se bizuie pe lucruri de scurtă durată şi depinde de plăcerile noastre momentane. Dragostea, dimpotrivă, este un sentiment mai durabil, mai stabil, mai constant, pe care nu-l afectează variaţiile temporare de comportament ale celor care-i fac obiectul.

În lumina celor expuse, întrebaţi-vă, atunci când iubiţi pe cineva, dacă sentimentul pe care-l încercaţi este dragoste sau atașare. Ele sunt, cu siguranţă, greu de diferenţiat, dar meditaţia vă va permite cu timpul să înţelegeţi ce anume le distinge şi să le recunoaşteţi. Deşi în ambele cazuri există afecţiune, o înclinaţie favorabilă spre obiect, când e vorba de dragoste veritabilă, mintea este limpede, uşoară, curată, fericită. Dacă se aruncă cristale într-o apă curată, apa rămâne limpede iar cristalele sclipesc. Mintea noastră este ca şi apa, iar când aruncăm în ea cristalele dragostei şi ale compasiunii, este fericită, se luminează şi progresează. Dimpotrivă, când mintea cade pradă atașării, ea este într-o situaţie dificilă, greoaie, agitată, ca apa care se tulbură când aruncăm pământ în ea.

Nu trebuie să respingem în bloc toate înclinaţiile şi afecţiunile noastre, dar nici să le întreţinem în totalitate; unele sunt de îndepărtat, altele merită cultivate. Când vom aborda explicaţiile privind Mahayana, Marele Vehicul, va fi din nou vorba de compasiune şi veţi vedea că este posibil să o dezvoltăm la un nivel foarte înalt, până la capacitatea de a ne sacrifica în mod natural corpul unei fiare înfometate.

Meditaţia şi reflecţia vă vor permite să pricepeţi toate aceasta. În orice caz, în relaţiile voastre cu prietenii, cu cei apropiaţi, cu anturajul vostru, străduiţi-vă să fiţi binevoitori, să acţionaţi cu dragoste şi compasiune, cu corpul, cu vorba şi cu mintea. Astfel, diferenţa între dragoste şi ataşare vi se va arăta tot mai limpede.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte factorii perturbatori secundari, am vorbit de dispersare şi distracţie şi am constatat că aceştia sunt factori negativi ce trebuie eliminaţi. Aici se impun câteva precizări. Într-adevăr, când mintea este atrasă de lucrurile favorabile şi virtuoase, nu trebuie să o împiedicăm să urmeze această direcţie. Trebuie să o reţinem numai când se pierde în cele negative.

Când, prin meditaţie, vom fi conştientizat natura diverşilor factori mentali negativi, factorii perturbatori de bază şi cei secundari, vom înţelege că aceştia ne împresoară mintea ca spinii pe un om gol care, la fiecare mişcare, se răneşte atingându-i.

Vom vedea în continuare care sunt ultimii patru factori mentali.