Читать книгу: «Comorile Dharmei»

Comorile Dharmei
Gheșe Rabten

Cuvânt înainte la ediția română:

Gonsar Tulku Rinpoce

Traducere din limba franceză:

Mircea Costin Glăvan

Titlul ediției originale franceze: Trésors du Dharma

Edition Rabten 1997, ISBN 3-905497-12-3

Prima ediţie a acestei cărţi în limba română a fost publicată de Editura Herald în anul 2003.

Fotografii: Ruedi Hofstetter

Fotografia lui Gheșe Rabten: Gonsar Rinpoce

Ilustraţii: Gonsar Rinpoce , © Institut Monastique Tibétain de Rikon, Patrick Vent

e-mail: info@editionrabten.com

eBook ISBN: 978-2-88925-110-0

eBook Producator: Edition Rabten

www.rabten.eu

HEROLD Auslieferungs Service GmbH

www.herold-va.de

Cuvânt înainte

Cartea aceasta prezintă o învăţătură a preţiosului nostru Maestru, Venerabilul Gheșe Rabten Rinpoce, expunere cunoscută de asemenea sub denumirea de „Cursul de la Rolle”. Cu ocazia primei sale călătorii în Europa, fiind invitat să întreprindă un turneu de conferinţe, Maestrul a predat acest curs la Rolle, în Elveţia, în vara anului 1974. Cursul a fost tradus în mod simultan în limba franceză de către Georges Dreyfus, mie revenindu-mi sarcina de a traduce în limba engleză. Ulterior, cele două versiuni au fost transcrise, traduse şi publicate în diferite limbi.

Aşa cum indică titlul, ne aflăm în posesia unei adevărate comori care conţine cele mai preţioase giuvaieruri ale învăţăturilor lui Buddha, pe care Gheșe Rabten le-a făcut cunoscute într-o manieră clară şi metodică, specifică lui. Acest curs poate astfel fi pus în practică de toate persoanele care doresc în mod sincer să integreze aceste învăţături în propriile lor vieţi.

Înţelegerea corectă a conţinutului acestei cărţi asigură o înţelegere autentică şi completă a vastităţii căii Dharmei, motiv pentru care acest text a devenit o lucrare de referinţă pentru toţi cei ce caută Dharma cu adevărat. Această carte apare acum şi în limba română graţie eforturilor foarte benefice ale prietenului nostru Mircea Costin Glăvan care, din proprie iniţiativă şi cu generozitate, a întreprins traducerea lucrării preţiosului nostru Maestru în această minunată limbă.

Am certitudinea că această învăţătură va contribui la creşterea înţelepciunii unui număr însemnat de persoane, şi va contribui la transformarea pozitivă a minţii.

Gonsar Tulku

Director spiritual al centrelor Rabten

Rabten Choeling Mont-Pèlerin, Elveţia, Martie 2012

Cuvânt introductiv

Acest text reprezintă transcrierea celor două sesiuni de învăţături predate în 1974, la Rolle (Elveţia) de către Venerabilul Gheșe Rabten, la cererea unora dintre discipolii săi occidentali, şi în special la invitaţia doamnei Ansermet care a asigurat tot ce era necesar organizării acestui eveniment socotit printre primele expuneri aprofundate ale buddhismului tibetan în Europa.

Doresc, prin intermediul acestor rânduri, scrise la cererea Venerabilului Gonsar Tulku Rinpoce, să exprim recunoştinţa mea faţă de Venerabilul Gheșe Rabten ale cărui calităţi excepţionale, vii ilustrări ale învăţăturilor sale, au făcut să se nască în mine convingerea de nezdruncinat în capacitatea fiecăruia de a-şi dezvolta propria minte.

Fie ca această carte să devină un ghid care să transmită strălucirea înţelepciunii sale şi să perpetueze lucrarea sa de dragoste şi compasiune.

Ţin de asemenea să mulţumesc tuturor celor care m-au ajutat la realizarea acestei lucrări; mai întâi, lui Georges Dreyfus pentru traducerea sa iniţială, Venerabilului Gonsar Tulku Rinpoce pentru precizările atât de necesare respectării autenticităţii transmisiei, apoi lui Elisabeth Brun d’Aubignosc, Catherine Pedron, Pierre Arenes, Suzanne Cornillac pentru corecturile sau sugestiile lor, precum şi lui Sylvie Chapeyrou pentru tipărirea manuscrisului.

Marie-Thérèse Guettab

Prefaţă

Doar câteva pietre preţioase nu alcătuiesc o comoară. Numai când se află adunate în acelaşi loc nenumărate bijuterii, obiecte şi metale preţioase de care posesorul se poate folosi după pofta inimii, putem vorbi de o comoară. Această carte se aseamănă cu locul unde se găseşte o comoară. Deoarece conţine punctele esenţiale ale practicii Dharma (Învăţăturile lui Buddha), ea este mult mai preţioasă decât sute şi mii de bijuterii la un loc.

Cineva aflat în posesia unui diamant preţios ar putea, exploatându-l cu inteligenţă, să scape de sărăcie şi să-şi satisfacă toate necesităţile materiale, să se îmbrace, să se hrănească, să aibă o casă… Dar fericirea sa n-ar putea fi decât una limitată. Între altele, posesia acestui bun valoros ar atrage o mulţime de experienţe neplăcute legate de frica de a nu-l pierde, de a nu-i fi furat, de a nu fi atacat de răufăcători… În schimb, un singur fragment din preţioasa Dharma, nu doar că ne va copleşi cu binefaceri trecătoare, dar ne va asigura fericirea definitivă.

Buddha ne-a transmis clar prin învăţăturile sale faptul că fiinţele pot găsi rădăcina, cauza profundă şi esenţială a fericirii şi a suferinţei numai în propria lor minte, iar nu în afara ei. Desigur, numeroase obiecte exterioare, însufleţite sau nu, acţionează ca nişte condiţii pentru fericirea sau suferinţa noastră; totuşi, principală cauza a acestora din urmă se află în stările noastre mentale virtuoase sau nevirtuoase. Atunci când factori mentali precum ignoranţa, egoismul, zgârcenia, ura, orgoliul, invidia ne acaparează cu violenţă fluxul conştiinţei, în locul liniştii şi al fericirii la care aspirăm ele dau naştere unor probleme şi suferinţe fără de sfârşit, atât pentru noi cât şi pentru ceilalţi. Din acel moment, condiţiile exterioare, chiar şi cele mai favorabile în aparenţă, ne devin ostile. Dar când satisfacţia, mulţumirea, generozitatea, răbdarea, compătimirea, înţelepciunea sunt puternic înrădăcinate în minte, chiar şi condiţiile care ni se împotrivesc se transformă în agenţi favorabili şi devin surse de binefaceri şi de bucurii infinite pentru noi înşine şi pentru ceilalţi.

Aceasta nu este o dogmă, nici o teorie, sau o ipoteză filosofică, ci se bazează pe experienţa directă. În consecinţă, este extrem de important să declanşăm în noi înşine un proces de transformare pozitivă, recunoscând cauzele profunde ale fericirii şi ale suferinţei. În măsura în care ele nu fac parte integrantă din natura minţii, este posibil să eliminăm în întregime toate aceste imperfecţiuni, indiferent de gravitatea lor aparentă. De altfel, este adevărat că toate calităţile indispensabile ale minţii, oricât de neînsemnate, pot fi dezvoltate la infinit folosind metode potrivite. Aceste metode elaborate constituie chintesenţa învăţăturilor lui Buddha. Buddha a propovăduit tuturor fiinţelor cum să se elibereze de suferinţă şi să obţină fericirea durabilă, indicându-le metodele de urmat pentru a-şi dezvolta mintea.

În ansamblu, toate învăţăturile lui Buddha sunt cuprinse în Tripitaka, ce s-ar putea traduce prin Cele Trei Coşuri, operă accesibilă şi în ziua de azi într-o colecţie de peste o sută de volume, cunoscută în tibetană sub numele de Kagyur. Aceste Scripturi foarte respectate sunt studiate integral în mănăstirile buddhiste. Totuşi, deoarece ele sunt la fel de adânci ca oceanul şi de vaste ca spaţiul, în zilele noastre multor oameni le este greu să le studieze în profunzime, şi încă mai greu să le pună în practică, întrucât ei au capacităţi intelectuale limitate, sau prea puţină hotărâre şi stăruinţă, ori le lipseşte timpul.

În aceste condiţii nu ne putem lipsi de instrucţiunile care să ne arate în ce fel o persoană se poate concentra şi pune în practică în fluxul său de conştiinţă esenţa învăţăturilor lui Buddha. Astfel de instrucţiuni nu pot fi doar inventate sau interpretate de un bun orator. Ele trebuie să provină de la un maestru autentic care, pe de o parte, să posede înţelepciunea care ia naştere din analiza acestor învăţături, înlăturând orice invenţie personală sau vedere greşită, şi care, pe de altă parte, integrându-le pe de-a-ntregul minţii sale şi punându-le în practică, să fi produs în sine însuşi o realizare solidă. În plus, astfel de învăţături trebuie transmise într-un spirit de compasiune faţă de toate fiinţele şi să nu fie motivate nici de atracţia câştigului, nici de dorinţa de glorie.

Aceşti Maeştri adevăraţi sunt în general foarte rari, iar scrierile alcătuite de făpturi atât de excepţionale sunt la fel de rare. Zilnic vedem apărând o literatură, mereu mai abundentă, care pretinde că tratează despre Dharma, dar ea doar pare astfel. De fapt, lipsite de adevărata esenţă a Dharmei, aceste lucrări nu conţin decât simple flecăreli, care seduc cititorii abuzând de naivitatea lor. Într-o epocă precum a noastră, publicarea acestor învăţături atât de preţioase reunite sub forma unei cărţi este, fără îndoială, o operă ale cărei binefaceri sunt nelimitate.

Autorul acestei lucrări este marele Maestru, Venerabilul Gheșe Rabten Rinpoce, care a fost nu doar un Pandit de o extraordinară erudiţie, ci şi un Siddha realizat. El a întrupat compasiunea, a fost, este și va fi un refugiu neîntrecut şi în viețile viitoare, pentru nenumărate persoane, între care mă număr şi eu.

Gheșe Rabten Rinpoce s-a născut la Dargye, în Tibetul oriental, în 1921, iar până la vârsta de 19 ani a trăit împreună cu familia sa. Apoi a ales viaţa de mănăstire; a intrat în cea mai prestigioasă universitate monastică din Tibet, Sera Thekchenling, începându-şi studiile la Colegiul Sera Je. Sub îndrumarea Maeştrilor săi, mai ales a Venerabilului Gheșe Jampa Khedrub, s-a consacrat studiului, contemplaţiei şi meditaţiei, ajungând la cunoaşterea desăvârşită a ansamblului învăţăturilor Dharmei reunite în cele trei vehicule şi cele patru clase de Tantre. Atât în mănăstire cât şi în afara ei, el era cunoscut pentru stăruinţa în studiu, având reputaţia unui adversar invincibil în dezbaterile filosofice şi fiind renumit pentru smerenia şi inegalabilele sale calităţi de Maestru. Integrând calităţile sale intelectuale practicii meditative, el a ajuns la realizarea profundă a adevăratei naturi a fenomenelor şi a dobândit competenţele necesare înfăptuirii binelui, pentru sine şi pentru ceilalţi.

Atraşi de toate aceste calităţi, mulţi dintre căutătorii Dharmei au devenit discipolii săi atunci când el s-a exilat în India, iar mai târziu în Occident. Un mare număr dintre ei sunt azi Maeştri eminenţi. Voi enumera doar pe câţiva, mai cunoscuţi în Apus, printre care Lama Thupten Yeșe, Lama Zopa Rinpoce, Gheșe Karyang, Gheșe Tenzin Gonpo, Gheșe Pemba, Gheșe Thupten Trinley, Gheșe Thupten Ngawang… şi mulţi alţii, în India şi în Tibet. Calităţile sale excepţionale erau cunoscute şi apreciate nu numai de discipoli, dar şi de Marii Maeştri din vremurile noastre, cum ar fi Sfinţia Sa Dalai-Lama şi cei doi eminenţi preceptori ai Săi, în special al doilea preceptor al Sfinţiei Sale, Kyabje Trijang Dorje Chang, care-l considera ca pe unul dintre cei mai apropiaţi fii spirituali, tot aşa cum Gheșe Rabten Rinpoce vedea în acesta din urmă pe principalul său Guru, tatăl său spiritual, întruchiparea tuturor obiectelor de refugiu.

În 1964, Sfinţia Sa Dalai-Lama a ales dintre mai multe sute de Gheșe pe Gheșe Rabten Rinpoce şi pe Venerabilul Lati Rinpoce ca noi Țen Șap (asistenţi de filosofie). În 1969, pentru a răspunde voinţei Sfinţiei Sale Dalai-Lama, Gheșe Rinpoce începe să transmită învăţăturile occidentalilor la Dharamsala. În 1974, invitat fiind de doamna Ansermet şi de alţi discipoli, a venit pentru prima oară în Europa. Atunci el a predat Dharma în mai multe ţări, deschizând astfel acestei părţi a lumii marea poartă a Dharmei. În anul următor el a revenit, fiind trimis de Sfinţia Sa Dalai-Lama ca abate al Institutului Monastic Tibetan de la Rikon (Elveţia), pentru a răspunde aspiraţiilor spirituale ale occidentalilor şi tibetanilor din Europa.

Numărul persoanelor interesate serios de studiul şi practica aprofundată a buddhismului crescând, Gheșe Rabten fondează Centrul de Studii Superioare Tibetane, Tharpa Choeling, la Mont-Pèlerin, în Elveţia; Centrul Tashi Rabten la Feldkirch, în Austria; Centrul Tibetan Jang Chub Choeling la Hamburg, în Germania; Asociaţia Phuntsog Rabten la München, în Germania; şi Centrul Ghe Phel Ling la Milano, în Italia. Aceste centre şi mănăstiri au devenit poli de atracţie pentru toţi cei care aspiră să studieze în mod serios Dharma autentică. Toate acestea sunt, de asemenea, fructul devotamentului său neobosit dedicat doar cauzei învăţăturilor lui Buddha şi binelui celorlalţi, pentru care, până la sfârşitul vieţii sale, a întors neîncetat roata Dharmei. Din toate aceste motive se poate spune, pe drept cuvânt, că Gheșe Rinpoce a fost principalul fondator al unei tradiţii pure şi complete a Dharmei în Europa.

Din suma incalculabilă a învăţăturilor sale face parte şi conţinutul acestei cărţi, rod al unei transmisii efectuate în 1974 la Prés de Vert, comuna Roll, în Elveţia. A fost un curs de meditaţie intensivă, cu durata de trei săptămâni, care s-a adresat la peste o sută de persoane. Acest text reuneşte, fără excepţie, toate punctele esenţiale ale Dharmei expuse în lumina experienţei sale personale şi prezentate de o manieră extrem de clară şi uşor de înţeles, date fiind compasiunea şi marea sa pricepere. Într-adevăr, acestea erau calităţile larg recunoscute ale învăţăturilor sale, aducătoare de lumină în mintea celor care manifestă un interes sincer pentru Dharma. Cititorul va putea să aprecieze singur. Acest text a fost mai întâi tradus oral din tibetană în franceză de dl. Georges Dreyfus, apoi transcris şi admirabil redactat de prietena mea în Dharma, Marie-Therese Guettab, una din fostele eleve ale lui Gheșe Rinpoce. Datorită eforturilor sale, numeroşi cititori vor putea beneficia de aceste învăţături. Este fără îndoială un mod de a-l servi pe Maestrul nostru, împlinindu-i dorinţele privitoare la Dharma şi la binele fiinţelor. Ţin să-i exprim cele mai sincere mulţumiri.

Cel care va păstra în inima sa preţioasele nestemate extrase din această comoară, nu le va pierde nicicând. Ele vor răspândi asupra lui şi a celorlalţi lumina unei mulţumiri şi fericiri fără margini.

Închei această prefaţă cu rugăciunile mele de viaţă lungă pentru Venerabilul Tenzin Rabgye Rinpoce, atât de scump inimii noastre, tânăra reîncarnare a autorului acestei cărţi, Maestrul nostru drag, Venerabilul Gheșe Rabten Rinpoce.

Gonsar Tulku

Le Mont-Pèlerin, Elveţia

Aprilie 1997

Buddha Śākyamuni

Je Tsongkhapa

Venerabilul Gheșe Rabten Rinpoche

Venerabilul Rabten Tulku Rinpoche

Fotografii

Buddha Śākyamuni

Fondatorul Buddhismului. Această fotografie reprezintă statuia principală din templul mare de la Rabten Choeling.

Je Tsongkhapa

Un negustor, discipol al lui Je Tsongkhapa, a găsit în mod miraculosîntr-un lac o statuie a Maestrului său după care a făcut un mulaj pe care Je Tsongkhapa l-a binecuvântat personal. Adresându-se discipolului său el a spus: „Negustorule, aceasta este o acţiune virtuoasă.” De atunci, statuile confecţionate după acest mulaj, precum cea reprezentată aici, sunt numite Tsong Peun Gheleg (negustorul virtuous). Ele sunt rare și foarte venerate în Tibet.

Venerabilul Gheșe Rabten Rinpoce

Venerabilul Rabten Tulku Rinpoce

Reîncarnarea Venerabilului Gheșe Rabten; născut în 1987 în nordul Indiei. Actualmente trăiește în Elveţia cu Venerabilul Gonsar Rinpoce.

Introducere

Sunt foarte fericit să vă văd reuniţi pe toţi aici. Întâlnirea noastră de astăzi, rezultatul interesului comun pe care-l purtăm Dharmei, este cu siguranţă fructul relaţiilor pe care le-am stabilit în trecut.

În aceste zile, cu toate că timpul ne este limitat, vom încerca să căpătăm ceva experienţă în domeniul învăţăturilor lui Buddha. Orice individ este o combinaţie de corp, cuvânt şi minte. Aici, însă, mintea va fi solicitată în primul rând.

Pe parcursul întregului curs vom trăi în colectivitate şi este bine să adoptăm o anumită disciplină. De obicei vorbim mult, adesea vrute şi nevrute, lucruri fără prea mare importanţă. Acum dorim să practicăm Dharma şi să medităm. Pentru aceasta, vom încerca să ne abţinem să vorbim mult, rezervându-ne cuvintele pentru discuţiile despre Dharma sau despre regulile privind chestiunile practice. Atunci când primim învăţăturile, discuţiile noastre obişnuite nu au un impact imediat, dar dacă vrem să medităm asupra celor ascultate, ele vor fi un obstacol în calea realizării pe care ne-o propunem.

De obicei suntem liberi de mişcările noastre; dar în acest cadru, să evităm deplasările inutile. Internii sunt invitaţi să nu părăsească proprietatea; externii, ajungând seara la ei acasă, să-şi limiteze deplasările la strictul necesar. Într-adevăr, risipirea în deplasări sau alte preocupări vor împiedica obţinerea rezultatelor meditaţiei. Va trebui să aplicăm aceeaşi disciplină activităţilor noastre mentale. Numeroase gânduri (proiecte, preocupări de tot felul, reflecţii şi diverse calcule) ne acaparează mintea. În aceste zile în care ne vom consacra meditaţiei, să încercăm să înlăturăm aceste idei care nu au nicio legătură cu Dharma, ca astfel să fim concentraţi exclusiv asupra practicii pe care o vom efectua aici. Doar dacă trupul, cuvântul şi mintea ne sunt unite în concentrare, putem spera să avem rezultate.

Aţi venit cu toţii să ascultaţi învăţăturile Dharmei şi sunt foarte fericit pentru aceasta. Cât timp vom fi împreună, străduiţi-vă să fiţi binevoitori unii faţă de alţii, faceţi în aşa fel încât liniştea şi calmul să domnească printre voi, căci scopul Dharmei este de a răspândi pacea şi armonia.

Este preferabil să nu fumaţi, cel puţin în camere şi în sala de meditaţie.

În sfârşit, faceţi în aşa fel încât toată energia să v-o consacraţi practicii; veţi obţine astfel cele mai mari foloase, chiar şi pe o perioadă scurtă ca aceasta, iar timpul va fi întrebuinţat cu folos.

Cursurile vor avea loc în fiecare zi. Se poate ca unora dintre voi, pentru care acest domeniu este în întregime nou, să le fie greu să înţeleagă. Nu lăsaţi deoparte aspectele ce vi se par neclare. Notaţi-le şi vom reveni asupra lor. Sper că veţi lua notiţe. Nu uitaţi să le recitiţi şi reflectaţi asupra lor.

Studiul Dharmei cere trei calităţi speciale. Fiţi cât mai puţin distraţi. Dacă priviţi tot timpul în jurul vostru şi sunteţi atenţi la gândurile care vă trec prin minte, cu siguranţă nu veţi înţelege învăţăturile. Dacă întoarcem o ceaşcă, indiferent cât lichid era în ea, acesta nu va putea fi păstrat. La fel se vor pierde Învăţăturile primite de cineva care este distrat. Când ascultaţi cu atenţie şi înţelegeţi bine sensul celor ce vi se expun, străduiţi-vă să nu le uitaţi. Gândiţi-vă adesea la ele. Nu le lăsaţi să se piardă şi faceţi astfel încât să reţineţi ce aţi învăţat. Nu fiţi ca o ceaşcă găurită care păstrează lichidul doar foarte puţin timp, sau deloc. Practica Dharmei are ca scop eliminarea suferinţei – suferinţa corpului şi a minţii. Ea nu trebuie să-şi propună obţinerea unui câştig, o bună reputaţie sau alte obiective lumeşti. Este bine să urmăriţi cursurile cu o intenție potrivită, anume eliberarea de suferinţă. Elevii trebuie, aşadar, să reunească trei calităţi: să asculte cu atenţie învăţăturile, să le reţină şi să posede o motivaţie justă. În ceea ce-l priveşte, maestrul trebuie să-i vadă pe discipoli ca pe nişte bolnavi, iar pe sine însuşi ca pe un doctor şi să considere Dharma ca pe un remediu. Cât despre discipoli, ei ştiu că sunt asemenea unor pacienţi atinşi de o boală grea, aflaţi în căutarea unui remediu care să-i însănătoşească.

În prima parte a acestui curs voi trata despre ceea ce numim cele Patru Adevăruri Nobile, adică Adevărul Suferinţei, Adevărul Originii Suferinţei, Adevărul Încetării Suferinţei şi Adevărul Căii. Voi vorbi apoi despre Mahayana, Marele Vehicul. Aceste învăţături se vor nedogmatice şi sunt destinate să acţioneze cu folos asupra minţii.

Această introducere mi-a permis să vă dau câteva indicaţii în ce priveşte disciplina generală de urmat.

Prima Sesiune
Natura suferinţei

Toate fiinţele de pe pământ, oamenii şi animalele, sunt într-o continuă mişcare. Nu avem nevoie de multe explicaţii pentru a constata această agitaţie perpetuă – fizică, verbală sau mentală – proprie fiinţelor umane. La prima vedere, acest mod de a fi ne pare normal; avem impresia că altfel nu se poate. Dar să facem efortul de a ne chestiona în această privinţă.

Toate aceste activităţi vizează căutarea şi găsirea fericirii, în vederea eliminării suferinţei. Cu alte cuvinte, căutăm ce e plăcut şi evităm ce este neplăcut. În mod obişnuit asimilăm plăcerea noţiunii de fericire, iar neplăcerea, suferinţei. Toate fiinţele, până şi cea mai măruntă insectă, vor să evite suferinţa, indiferent dacă sunt sau nu capabile să pronunţe acest cuvânt. Ştim bine că animalele caută căldura când le este frig şi răcoarea când le este cald. Noi, fiinţele umane, procedăm la fel, indiferent de rasă sau de poziţia socială. Indiferent dacă vorbim sau nu despre suferinţă, facem totul pentru a o evita. Suntem deci asemănători animalelor în ceea ce priveşte căutarea fericirii. Animalele, de la cel mai mic până la cel mai mare, caută ceea ce le face plăcere, fie atunci când beau, fie când mănâncă etc. Nu există nicio dificultate în a constata lucrul acesta, este evident.

Tot astfel, fiinţele umane îşi doresc cât mai multă fericire. Când una dintre dorinţe le este îndeplinită, ele caută o altă plăcere, apoi o alta, şi încă una… niciodată nu sunt satisfăcute. Căutarea fericirii şi evitarea suferinţei: astfel se poate rezuma scopul tuturor activităţilor noastre, a agitaţiei în care suntem prinşi. Oameni şi animale, toţi vizăm acelaşi obiectiv: eliminarea suferinţei şi găsirea fericirii. Iar această aspiraţie este legitimă, toată lumea o poate înţelege fără mare greutate. Această observaţie cere totuşi o analiză aprofundată.

Cele trei feluri de suferinţă

Există mai multe feluri de suferinţă care pot fi clasificate în trei niveluri distincte:

1. Suferinţa suferinţei

Primul nivel e numit suferinţa suferinţei. El este constituit din ceea ce, de regulă, numim şi recunoaştem prin termenul de suferinţă: durere fizică, boală, suferinţă morală (tristeţe, grijă, decepţie…). Această primă formă de suferinţă căutăm să o eliminăm cu toate forţele noastre, cu trupul, cu vorba sau cu mintea; animalele fac la fel. Omul însă dispune de mijloace superioare datorită inteligenţei sale, facultăţii de a gândi, de a analiza, care îi permit să vadă în perspectivă şi nu doar să se limiteze la momentul prezent. Animalul, în schimb, poate face faţă doar suferinţelor de moment, sau poate prevedea sfârşitul durerilor sale pe o perioadă foarte limitată. El este incapabil să-şi planifice, să-şi organizeze viitorul.

Ştiind că superioritatea noastră de fiinţe umane constă în posibilitatea de a gândi, ar trebui să utilizăm gândirea cât mai bine. De ce manieră? Folosind-o la concretizarea acţiunilor care pot elimina suferinţele noastre actuale sau viitoare, în viaţa aceasta sau în cele ce vor veni.

În anumite momente ale vieţii, suferinţa aceasta manifestă pare să se uşureze, de exemplu atunci când, după un tratament medical corect, ne însănătoşim. Totuşi, nu astfel vom face ca suferinţa să dispară pentru totdeauna, ci doar prin practicarea a ceea ce numim Dharma. Dacă vom continua să trăim la fel ca şi până acum, fără a căuta să depăşim concepţiile şi comportamentul nostru actual, niciodată nu ne vom elibera de dureri în totalitate şi definitiv, ci vom avea doar momente de acalmie. Continuând să folosim aceleaşi metode, o ştim bine, nu vom elimina cu adevărat suferinţa. Când corpul este liniştit, mintea este în agitaţie. Iar când problemele minţii sunt rezolvate, metehnele corpului revin…

Aproape tot timpul suntem prinşi în aceste suferinţe, iar răgazurile sunt doar provizorii. În plus, ceea ce torturează mintea este de mii de ori mai greu de suportat decât durerea fizică, şi ştim foarte bine acest lucru. În consecinţă, este esenţial să suprimăm chinurile minţii. Aceasta se aplică deopotrivă la măsurarea fericirii: fericirea mentală este incomparabil mai puternică, mai intensă şi mai consistentă decât aceea a corpului. Ştim, într-adevăr, probabil în urma experienţelor personale, cât de greu îi este omului să suporte rănile morale, chiar dacă beneficiază de o sănătate bună şi necesităţile corpului îi sunt satisfăcute. Şi mai ştim că o minte senină suportă mult mai bine boala şi suferinţele fizice. Iată de ce în practicarea Dharmei esenţialul este mintea, altfel spus, înlăturarea suferinţelor mentale şi instaurarea fericirii spirituale. Or, Dharma nu este altceva decât instrumentul acestor realizări.

Câteva exemple simple pot clarifica cele spuse până aici: să presupunem că suntem bogaţi, că beneficiem de un statut social înalt; dar dacă în mintea noastră nu există pace şi bucurie, nu vom fi nicicând fericiţi. Dacă observăm domeniul politic, constatarea aceasta se impune de la sine. Poţi fi ministru, deputat, preşedinte. E foarte greu în aceste cazuri să fii fericit, căci meseria de politician este incompatibilă cu starea de calm mental. Dimpotrivă, ea este sursa multor griji, deci suferinţe. În schimb, nici lipsurile materiale, nici hrana insuficientă, nici lipsa îmbrăcăminţii… nu vor alunga liniştea unei minţi calme şi mulţumite. Scopul practicării Dharmei este deci acela de a obţine fericirea, de a elimina suferinţa, mai ales pe cea a minţii. Ea reprezintă singurul mijloc pentru atingerea acestor obiective.

Fără îndoială, nu vă este greu să înţelegeţi acest prim nivel de suferinţă, suferinţa suferinţei! Este ceea ce numim în mod obişnuit suferinţă: durerea fizică sau mentală, boala, foamea, setea, tristeţea, depresia, disperarea… Am trecut cu toţii prin acestea, inutil deci să insistăm.

2. Suferinţa schimbării

Semnificaţia celei de a doua forme de suferinţă este mult mai profundă şi mai greu de perceput. Ea este numită suferinţa schimbării. Ceea ce cu toţii, oameni şi animale, simţim ca fericire, ceea ce desemnăm ca fericire, este în realitate suferinţa schimbării. Într-adevăr, nu tot ce este agreabil constituie o fericire perfectă, durabilă, definitivă. Experienţele noastre plăcute ar fi o fericire adevărată dacă am putea profita de ele la nesfârşit, fără ca acestea să se degradeze niciun moment. Or, ne dăm seama că ele se degradează progresiv, transformându-se până la urmă în suferinţă. Spre exemplu, când se apropie vacanţa, debordăm de entuziasm la ideea unei călătorii, a petrecerii câtorva zile la mare sau la munte, ceea ce reprezintă pentru noi o adevărată fericire în acele clipe. Într-adevăr, când ajungem la munte, o vreme ne simţim bine. Suntem fericiţi! Dar după un timp, fericirea pe care o simţeam la început se modifică, se alterează şi uşor, uşor, devine suferinţă. Dorim să mergem în altă parte, să facem altceva. Cu timpul, unii vor simţi un rău fizic, corpul lor nesuportând ba una, ba alta. Pentru alţii va fi vorba mai degrabă de plictiseală. În ambele cazuri fericirea degenerează în suferinţă. Dacă ar fi fost o fericire adevărată, ea nu ar fi făcut decât să crească în timp ce ne bucuram de ea. Ori, se întâmplă exact invers. Când ne este foarte cald, ideea de a ne scălda într-un lac răcoros ne atrage irezistibil şi vom fi foarte afectaţi de tot ce ar putea să împiedice concretizarea a ceea ce ni se pare o veritabilă fericire. Să presupunem însă că suntem în lacul răcoros, aşa cum ne-am dorit! Câteva clipe suntem fericiţi, apoi nu mai avem chef să rămânem în apă şi vrem să ieşim. La fel se întâmplă cu bogăţiile, cu bunurile, cu poziţiile sociale la care râvnim atât de mult. Atâta vreme cât nu le posedăm, le considerăm ca adevărate fericiri. Dar abia le-am obţinut, că după primele clipe de plăcere urmează tot felul de necazuri: lucrurile nu decurg cum am dori şi iată că suferinţa reapare.

Acestea nu sunt afirmaţii gratuite, lipsite de temei. Eu nu inventez nimic. Gândiţi voi înşivă cu sinceritate. Analizaţi-vă experienţele şi descoperiţi cum stau lucrurile. Până acum ne-am mobilizat toată energia pentru ceea ce credeam că este fericirea. Toate eforturile noastre au avut ca scop realizarea acestei fericiri care de fapt nu există…

Oamenii, ca şi animalele, recunosc cu toţii primul nivel de suferinţă: suferinţa suferinţei… îi cunosc zbuciumurile şi de aceea caută să o evite. Dar numai meditaţiile susţinute de învăţăturile Dharmei ne vor lumina asupra semnificaţiei suferinţei schimbării. Doar atunci, ceea ce ne-am obişnuit să numim fericire îşi va arăta adevăratul ei caracter de suferinţă.

3. Suferinţa inerentă existenţei samsarice condiţionate

Al treilea nivel de suferinţă este şi mai greu de perceput. Este numit suferinţa inerentă existenţei samsarice condiţionate. Componentele acestui nivel sunt corpul şi mintea, adică agregatele, componentele noastre psiho-fizice. A recunoaşte suferinţa în ceea ce în mod obişnuit numim fericire, a vedea că mulţumirea se transformă aproape instantaneu în suferinţă, nu este chiar atât de greu dacă vrem şi ne dăm osteneala de a gândi. Dar este de mii de ori mai anevoios şi mai delicat să înţelegem că agregatele noastre psiho-fizice, însăşi componentele personalităţii noastre, sunt suferinţă. Să presupunem că avem o rană la un braţ; dacă ne ungem cu o cremă sau suflăm asupra ei, simţim o uşurare. Dacă însă apăsăm pe ea, ne lovim în acelaşi loc sau presărăm sare, simţim o durere vie. Această rană este baza din care se ivesc rând pe rând senzaţia de plăcere sau de neplăcere. Ea este suferinţă prin natura ei, chiar dacă nu simţim nimic în afara intervenţiei unui agent exterior. Durerea provocată de şoc ilustrează suferinţa suferinţelor. Plăcerea, mulţumirea procurată de îngrijirea rănii este un exemplu de suferinţă a schimbării. Fără o acţiune exterioară nu simţim nimic, dar rana există. Ea este o ilustrare a celui de-al treilea tip de suferinţă: prin însăşi natura ei, ea este suferinţă.

Cele trei niveluri de suferinţă v-au fost explicate concis, dar voi avea ocazia să revin asupra lor mai târziu. Pe scurt, situaţia noastră este cea a indivizilor prizonieri ai unor rele care-i copleşesc. În acest moment, important este să vă consacraţi întreaga atenţie pentru a analiza foarte profund cele ascultate până acum.

Dacă nu ar exista niciun mijloc de a scăpa de suferinţă, prezenţa noastră aici nu ar avea sens şi am putea foarte bine să continuăm a trăi ca şi până acum. Dar acest mijloc există, îl avem în noi înşine. El constă în utilizarea justă şi limpede a minţii noastre, a facultăţii noastre de a gândi, de a reflecta, de a raţiona. Nu e nevoie să-l obţinem de la altcineva plătindu-i sau dându-i ceva în schimb. Acest mijloc nu se cumpără ca o marfă. Dacă lucrurile ar sta astfel, ne-am putea teme de anumite dificultăţi. Dar îl posedăm cu toţii, cerşetori sau oameni bogaţi. Toată lumea, sărac sau cămătar, bărbat sau femeie, poate să se libereze de suferinţă şi să o elimine pentru totdeauna. Metoda constă în a ne pune la contribuţie mintea practicând Dharma. Pentru aceasta, trebuie să ajungem să o controlăm în aşa fel încât să putem dispune de ea după voie. Acum mintea noastră este ca un bun fără stăpân. Merge unde vrea, gândeşte ce vrea. Nu avem puterea să o stăpânim. Este suficient să o observăm puţin pentru a face această constatare. Practicarea Dharmei va crea starea în care vom putea să exercităm asupra ei un control, să o dresăm, să punem stăpânire pe ea.

În prezent, mintea noastră este ca un elefant sălbatic şi periculos căruia nimic nu-i stă în cale. Aşa cum se capturează un elefant pentru a-l îmblânzi şi transforma, prin dresaj, într-un animal docil şi folositor omului, tot astfel avem posibilitatea să intrăm în posesia minţii noastre şi să o disciplinăm. Or, la stăpânirea minţii se poate ajunge prin meditaţie.

Dacă am fi fost mai puţin limitaţi de durata acestui curs, ar fi fost preferabil să vă prezint mai întâi o vedere de ansamblu a învăţăturilor, ca apoi să meditaţi asupra lor. Dar fiindcă dispunem de puţin timp, şedinţele de meditaţie vor avea loc în funcţie de subiectele expuse, alternând sesiunile de predare cu cele de meditaţie.

Pregătirea pentru meditaţie

Există numeroase forme de meditaţie. Dar cum să abordăm practica meditaţiei? Iată ce vom vedea acum. Care este finalitatea ei? A deveni stăpânii minţii noastre pentru a dispune liberi de ea, a face din ea instrumentul cu care să punem capăt suferinţelor noastre.

Postura

Postura cea mai adaptată meditaţiei este cunoscută sub numele de poziţia lotusului. De asemenea, vă puteţi aşeza în semi-lotus. Esenţialul nu constă în poziţie. Important este să vă aşezaţi confortabil, pe un scaun, sau chiar pe jos. Nu vă forţaţi să rămâneţi într-o poziţie neplăcută, căci vă vor durea picioarele sau genunchii, iar mintea, preocupată de durerile articulaţiilor, va fi incapabilă să se lase absorbită în meditaţie. Mâinile se aşează la nivelul ombilicului, dosul mâinii drepte în palma stângă, degetele mari atingându-se uşor şi formând un triunghi cu palmele. Dacă simţiţi o oarecare oboseală ţinându-le astfel, le puteţi sprijini cu ajutorul unei perniţe. Braţele să fie uşor îndepărtate de corp lăsând astfel să circule aerul. Coloana vertebrală şi umerii să fie drepţi iar capul uşor înclinat în faţă, cu bărbia retrasă. Nu lăsaţi privirea să se plimbe în jur. Îndreptaţi-o în jos iar ochii să fie pe jumătate închişi şi destinşi. Dacă încercaţi să vă priviţi vârful nasului riscaţi să vă obosiţi vederea şi veţi sfârşi prin a simţi tensiuni supărătoare. Limba trebuie să apese uşor cerul gurii, iar gura şi maxilarele să-şi păstreze poziţia lor naturală. Toate aceste indicaţii privind poziţia de meditaţie îşi au importanţa lor. Într-adevăr, meditatorul are tendinţa să piardă conştiinţa corpului său, dar ansamblul acestei posturi îi va permite să-şi menţină postura fără vreun efort de voinţă.

Meditaţia asupra celor nouă cicluri de respiraţie prin alternanţă

Deoarece meditaţia este o activitate a minţii, mai întâi o vom calma şi vom curăţa canalele prin care circulă energia indispensabilă funcţiilor mentale. Acest act preliminar va favoriza derularea corectă a practicii meditative.

Un număr infinit de canale (skt. nadi) ne străbat corpul. Ne vom concentra asupra a trei dintre ele, situate de-a lungul coloanei vertebrale. Trebuie să avem spatele cât mai drept posibil (fără ca această poziţie să fie inconfortabilă). La dreapta, plecând de la baza coloanei vertebrale (la o distanţă de aproape patru degete sub ombilic), vom vizualiza un canal lateral de culoare roşie urcând de-a lungul acesteia până în creştetul capului şi urmând curbura craniană în interior, pentru a se termina la baza nării drepte. Simetric, la stânga coloanei vertebrale, vom vizualiza un canal de culoare albă care va avea acelaşi parcurs şi a cărui extremitate superioară se va termina la baza nării stângi, extremitatea sa inferioară găsindu-se la o distanţă de patru degete sub ombilic. Cele două canale se deschid în nări. Ele au grosimea unui deget de mărime normală. Prin canalul roşu circulă sângele, iar prin cel alb, lichidul seminal.

Cele nouă cicluri ale respiraţiei alternate

Într-o primă fază, ne imaginăm extremitatea inferioară a canalului alb din stânga intrată şi fixată în extremitatea canalului roşu din dreapta (fig.1).

Când avem o viziune clară a acestui fenomen, cu arătătorul mâinii drepte blocăm nara dreaptă şi inspirăm lent pe nara stângă. În acelaşi timp, vizualizăm aerul ce intră pe nară şi coboară în canalul alb din stânga. La expiraţie, deplasăm arătătorul drept pentru a astupa nara stângă cu dosul degetului. Ne vom imagina că aerul îşi continuă coborârea prin canalul stâng, ca apoi să treacă în cel drept, de culoare roşie, şi să urce până în nara dreaptă de unde este eliminat. În timpul acestei respiraţii, ne gândim că la coborâre, dar mai ales la urcare, aerul curăţă canalul roşu prin care trece aşa cum vântul mătură praful.

Să ne imaginăm un tub murdar pe dinăuntru. Când suflăm prin una din extremităţi, impurităţile se desprind şi sunt eliminate prin cealaltă extremitate. Aşa cum tubul nu are decât două capete, ne imaginăm că şi aerul inspirat intră pe un canal şi iese pe celălalt, neavând altă ieşire. Precizez că ne folosim de acelaşi deget (arătătorul drept) pentru a bloca succesiv nara dreapta când inspirăm pe nara stângă, apoi nara stângă pentru a expira pe cea dreaptă. La expiraţie, putem compara nara dreaptă, pe unde iese aerul viciat, cu coşul de fum al unei uzine ce-şi aruncă fumul încărcat cu reziduuri. Evocarea acestei imagini ne poate ajuta să concretizăm vizualizarea.

În tot acest timp, respiraţia trebuie să fie lentă, calmă şi profundă, atât la inspiraţie cât şi la expiraţie, dar fără să forţăm. Este suficient să respirăm normal şi cât mai regulat posibil. La început vom simţi o oarecare jenă datorată limitelor impuse de ritmul nostru respiratoriu. Cu timpul, atât inspiraţia cât şi expiraţia se vor prelungi iar dificultăţile vor dispărea. Acest exerciţiu (inspiraţie pe nara stângă, expiraţie pe cea dreaptă), se va repeta de trei ori consecutiv. Canalul roşu, în dreapta, prin care trece aerul în mişcarea sa ascendentă, va fi atunci complet purificat şi asemănător unui fascicul luminos de culoare roşie.

Trecem apoi la purificarea canalului stâng (fig.2). În acest scop, ne imaginăm că extremitatea inferioară a canalului roşu (în dreapta) pătrunde în canalul alb (în stânga), la aceeaşi distanţă de patru degete sub ombilic. Blocând nara stângă cu arătătorul stâng, vom inspira pe nara dreaptă. Apoi, cu dosul arătătorului stâng, blocăm nara dreaptă şi expirăm pe cea stângă. Repetăm şi acest exerciţiu de trei ori consecutiv, expulzând astfel toate impurităţile de pe canalul alb din stânga, care va străluci ca un tub de sticlă albă prin care trece lumina (fără a avea însă rigiditatea acestuia).

Pentru faza a treia a acestei practici, vizualizăm în centru, între cele două canale, un al treilea canal, de culoare albastră, a cărui extremitate inferioară se află tot la patru degete sub ombilic (fig.3). Traseul său e identic cu cel al canalelor laterale: el trece prin partea din faţa coloanei vertebrale, ajunge până la ceafă, urmează curbura cutiei craniene prin interior şi se termină deasupra punctului median, între sprâncene. Acest canal e ceva mai gros decât celelalte două şi în limba tibetană e numit ța uma: canalul central. Este cel mai important dintre toate canalele corpului nostru. Vom purifica şi canalul central. Pentru a face aceasta, să ne imaginăm că cele două canale laterale se curbează la extremitatea lor inferioară şi pătrund în canalul central. Mâinile se aşează astfel: dosul mâinii drepte în palma stângă, degetele mari împreunându-se puţin deasupra ombilicului. De data aceasta vom inspira şi expira pe ambele nări. Aerul intră în cele două canale laterale, apoi trece în canalul central, din care, prin expiraţie sunt eliminate impurităţile prin punctul situat ceva mai sus de încrucişarea sprâncenelor. Repetăm de trei ori acest exerciţiu şi astfel canalul central este purificat în întregime. Acum, el a devenit asemănător unei raze de lumină albastră.

Din acest moment, cele trei canale sunt purificate şi respiraţiile următoare vor fi executate cu o uşurinţă desăvârşită, traversând, fără să întâmpine nicio rezistenţă, canalele eliberate de toate obstacolele. Deoarece aduce calmul minţii, concentrarea asupra ansamblului celor nouă respiraţii, când e îndeplinită cu atenţie şi precizie, constituie o excelentă pregătire pentru meditaţie, căreia îi îmbunătăţeşte eficienţa.

Am vorbit de suferinţă şi v-am cerut să reflectaţi bine asupra ei. Este un lucru extrem de important. Bolnavul care nu e conştient de boala pe care o are nu se gândeşte să utilizeze un remediu sau să urmeze un tratament medical. Iar dacă această idee nu-i trece prin minte, el nu va face nimic pentru a se vindeca. Ca să ne însănătoşim, nu va folosi la nimic dacă numai ne uităm la medicamente. Tot astfel, dacă nu cunoaştem adevărata natură a suferinţelor noastre, nu vom putea genera în noi dorinţa de a practica Dharma; iar în lipsa unei aspiraţii autentice vom fi incapabili să ne angajăm pe calea ei. Dacă ne mulţumim doar cu informaţiile pe care ni le oferă lectura, nu vom suprima suferinţa.

Eu v-am descris situaţia. Vă rămâne vouă să gândiţi, să analizaţi detaliile şi implicaţiile în profunzime. De foarte multă vreme, mintea noastră s-a îngrijit în mod exclusiv de activităţi mondene: muncă, câştiguri, diferite avantaje personale… Aceste preocupări au devenit atât de familiare minţii încât e greu să fie adusă la practicarea Dharmei. Trebuie deci să acţionăm cu mare abilitate pentru a o conduce, treptat, într-acolo. Tehnica de meditaţie pe care v-am transmis-o până acum foloseşte la strunirea minţii, la canalizarea ei în interior pentru ca astfel să i se dezvolte facultăţile de concentrare.

Anapanassati

Practica ce vă va fi descrisă acum se numeşte în sanskrită anapanassati: atenţia asupra respiraţiei.

Vom adopta o poziţie care să ne fie confortabilă, dar dacă nu ne vine prea greu, poziţia cea mai adecvată este cea a lotusului, deja descrisă, din motive ce v-au fost explicate mai înainte. Fiecare detaliu îşi are rostul său. Mai ales faptul de a înconjura ombilicul unind vârfurile degetelor mari deasupra palmelor, va fi extrem de util în meditaţiile viitoare. Trunchiul trebuie să fie drept astfel încât canalele care îl parcurg să fie întinse şi trecerea aerului prin ele să fie uşurată. Dacă respiraţia se face lesne şi aerul circulă prin canalele adecvate, vom avea o minte mai limpede şi, deci, o meditaţie mai bună. Înclinând uşor capul, evităm intensificarea elementului căldură în organism, care ar antrena uscarea gurii şi senzaţia de sete. Creşterea elementului căldură poate de asemenea cauza afecţiuni ale ochilor, migrene sau dureri de ceafă. Ţinând ochii pe jumătate închişi, privind înainte, împiedicăm dispersarea naturală a minţii către obiectele din jur. Trebuie evitată închiderea completă a ochilor, căci obscuritatea astfel produsă riscă să provoace somnolenţă. Anumitor persoane, însă, le este mai uşor să mediteze cu ochii închişi, aşadar fiecare poate să aleagă ce îi convine mai bine. Limba trebuie să atingă uşor cerul gurii, ca astfel să se evite uscarea gâtului. Gura să rămână în poziţia ei normală şi, indiferent dacă e deschisă sau închisă, să fie complet destinsă.

Avantajele acestei posturi, care se pretează în mod special meditaţiei, au fost evocate aici doar foarte succint. Motivaţia ei ar presupune explicaţii mult mai vaste. Odată instalaţi în această postură, ne consacrăm practicii anapanassati, atenţia asupra respiraţiei. Aceasta se compune din şase părţi: numărarea, urmărirea, plasarea, analiza, schimbarea şi purificarea perfectă.

Numărarea

Aşezaţi în postura deja descrisă, procedăm la numărarea respiraţiilor. Pentru aceasta, gândirea trebuie să fie concentrată total asupra acestui du-te-vino al respiraţiei şi numărăm în gând de la unu la zece pentru fiecare cuplu inspiraţie-expiraţie, începând cu expiraţia; de exemplu:

— o expiraţie/o inspiraţie = 1, apoi

— o expiraţie/o inspiraţie = 2…

şi aşa mai departe până la zece, care aici e un număr convenabil. Nu e vorba să se numere cu voce tare, cu atât mai puţin în scris.

Trebuie să fim atenţi mai ales la fazele de expiraţie şi inspiraţie, să fim conştienţi că expirăm la expiraţie şi că inspirăm la inspiraţie, fără nicio confuzie între secvenţele de inhalare şi de exhalare a aerului. Pe parcursul acestui exerciţiu vom face efortul de a ne gândi doar la respiraţie. Nu vom putea profita de el dacă mintea noastră vagabondează şi visează la munte, la mare… În timpul acestei practici urmărim ritmul natural al respiraţiei, care se va prelungi de la sine în mod treptat. Când mintea va ajunge să urmeze complet, fără nicio distragere, mişcarea expiraţiilor/inspiraţiilor de zece ori la rând, şi când respiraţia se va putea prelungi cu o amplitudine mai mare, înseamnă că am împlinit prima fază a practicii anapanassati. Doar atunci vom putea trece la faza următoare.

Urmărirea

Acum vom urmări cu precizie parcursul respiraţiei. Mai întâi la inspiraţie, vom urmări aerul inhalat până la gât, de exemplu. Apoi la expiraţie îl vom urmări spre exterior, până la o distanţă echivalentă. După care vom urmări inspiraţia tot mai departe spre interior şi expiraţia tot mai departe spre exterior, oarecum asemănător cu imaginea unui jet de apă propulsat la o anumită înălţime şi care cade apoi de la aceeaşi distanţă. Aici nu se pune, evident, problema să respirăm cu forţa unui jet de apă; această imagine ilustrează doar parcursul respiraţiei, care trebuie să fie suplă şi naturală.

Vom vizualiza aerul inspirat până la nivelul pieptului şi aerul expirat până la aceeaşi distanţă în exterior, şi aşa mai departe, fără a forţa. Când respiraţia se va prelungi de la sine, o vom urmări, treptat, până la nivelul ombilicului, apoi până în dreptul genunchilor, al vârfului degetelor de la picioare. Este posibil ca anumitor persoane să le fie mai uşor să vizualizeze aerul sub forma unui fum uşor de tămâie. De asemenea, se poate urmări inspiraţia mai departe de vârful degetelor de la picioare. Menţionăm aceasta doar cu titlu informativ.

Această practică este expusă aici doar pe scurt. Evident, însă, că în aplicaţiile sale ea trebuie executată mult mai lent, fiecare etapă necesitând un antrenament susţinut. Practica aceasta se aseamănă cu munca unui zidar care construieşte o casă. El nu termină edificiul dintr-odată, ci pune cu răbdare cărămidă peste cărămidă, zi de zi, până când, în final, vede apărând rezultatul strădaniilor sale. Dacă vrem să progresăm, ne va trebui o perseverenţă similară, care, prin forţa tenacităţii, va da încetul cu încetul rezultate. Când mintea va ajunge să urmărească parcursul inspiraţiei până la vârful degetelor de la picioare fără a se lăsa distrată şi va însoţi de aceeaşi manieră expiraţia la exterior, vom putea trece la stadiul următor.

Plasarea

Când vom stăpâni corect primele niveluri ale acestei practici, va fi posibil să ne fixăm respiraţia ca şi când ar fi vorba de un fum uşor de tămâie, sau de un fir de aţă albă, nemişcat, întins între nări şi vârful picioarelor. În acest stadiu nu va mai exista nici inspiraţie, nici expiraţie, nici blocaj forţat, ci doar o simplă suspendare de o clipă a respiraţiei, decurgând natural din practicile precedente. Esenţialul conştiinţei va fi fixat pe această imagine imobilă a suflului. În acelaşi timp, o altă parte a conştiinţei va analiza ce se petrece în corp, va fi atentă la diversele senzaţii susceptibile a se produce acolo. Nu trebuie exercitată nicio constrângere pentru a prelungi apneea. La cel mai mic semn de oboseală vom respira din nou, înainte de a ne cufunda înapoi în meditaţie. Scopul acestui antrenament nu este să ne forţăm capacităţile la maximum. Dimpotrivă, el trebuie efectuat confortabil, cu calm şi dezinvoltură. Dacă o forţăm, mintea se tulbură şi tensiunile ce se ivesc în urma constrângerilor impuse ne zădărnicesc practica. Printr-o deprindere progresivă, respiraţia se va prelungi în mod natural, la fel şi capacitatea de a rămâne în apnee, menţinându-se în acelaşi timp concentrarea minţii. Dacă ne exersăm în mod adecvat, după un anumit timp mintea nu va mai avea alt obiect decât respiraţia, pe care o va urma de la sine şi de la care nimic nu o va mai putea distrage.

Stăpânirea respiraţiei astfel obţinută, va avea ca urmare naturală calmul minţii şi o mai mare aptitudine de control asupra ei. Liniştea fizică şi mentală ce va urma va fi însoţită de un sentiment de bunăstare, de mulţumire şi de pace interioară. Devenind stăpâni pe respiraţie şi, în consecinţă, pe minte, nu va mai fi nevoie să ne forţăm pentru a medita, şi nici ca o altă persoană să ne oblige să o facem. Vom simţi o dorinţă spontană să medităm. Există, de exemplu, anumite persoane care au o tendinţă naturală către somn. Nu e nevoie ca cineva să le oblige să doarmă, sau să le spună când să meargă la culcare; ele dorm doar fiindcă acest lucru le face plăcere. Va veni un moment când vom dezvolta o tendinţă la fel de naturală către meditaţie.

Începătorii nu vor putea să se antreneze imediat la acest al treilea nivel numit plasarea. Dar, cu perseverenţă şi regularitate, o veţi putea face cu toţii, fără nicio îndoială.

Deşi aceste stadii trebuie practicate unul după celălalt, va fi util să se vizualizeze, ocazional, etapele următoare. Spre exemplu, în timp ce ne antrenăm la primul nivel, din când în când îl vom începe pe al doilea, apoi pe al treilea, etc… Nu vom concretiza etapele următoarei practici, ci, prin acest antrenament prealabil, doar ne vom familiariza cu ele. Dar dacă renunţaţi de pe acum, spunându-vă că nu veţi reuşi niciodată, nu aveţi, bineînţeles, nici o şansă să obţineţi nici cel mai mic rezultat.

După ce vom stăpâni acest al treilea stadiu, vom trece la următorul.

Analiza

Acum, în timp ce păstrăm esenţialul conştiinţei concentrat asupra respiraţiei, vom analiza natura aerului inspirat şi expirat. Pentru aceasta trebuie înţeles că el posedă opt proprietăţi: pe deoparte, este constituit dintr-un element solid (pământ), dintr-un element fluid (apa), un element de căldură (foc) şi un element de mişcare (aer). Pe de altă parte, are o formă, un miros, un gust şi poate fi atins. Acest al patrulea nivel şi următoarele două sunt doar citate. Ele nu privesc practica începătorilor şi necesită explicaţii prea complexe pentru a fi prezentate acum. După ce meditatorul va fi dezvoltat la perfecţie acest al patrulea stadiu, poate să treacă la al cincilea.

Schimbarea

Acest stadiu se adresează persoanelor care posedă o mare experienţă în domeniul meditaţiei şi la care practica a dat naştere unor importante realizări spirituale. Pentru cei deja familiarizaţi cu învăţăturile Dharmei, este poate util de precizat că acest al cincilea nivel, numit schimbarea, poate fi atins numai de cei aflaţi pe calea Dharmei şi că el cuprinde practicile căilor Acumulării şi Preparării. După ce au fost duse la bun sfârşit meditaţiile celui de al cincilea stadiu, se poate trece la a şasea şi ultima fază a acestei practici.

Puritatea perfectă

Acest nivel este compus din practicile numite ale Căii Nobile (skt. arya marga), calea Aryaşilor. Componentele sale sunt:

– calea viziunii,

– calea meditaţiei,

– calea perfecţiunii.

Pentru început ne vom mulţumi cu aceste prime trei căi. Celelalte au fost menţionate doar cu titlu informativ. Nu uitaţi, însă, că experimentarea acestor prime niveluri conduce, treptat, la următoarele. Constatăm astfel că practica anapanassati merge mult mai departe decât simpla atenţie asupra respiraţiei.

Prin astfel de metode vom dobândi o perfectă stăpânire a minţii. Indiferent de vârstă, este esenţial să începem practica imediat. Tinerii vor putea consacra mult mai multă energie şi vor obţine rezultate mai bune, căci vigoarea fizică a tinereţii se asociază unui mental mai robust.

Dacă astăzi suferim, dacă suntem confruntaţi cu tot felul de experienţe şi situaţii penibile, aceasta se datorează lipsei controlului mental. Până acum i-am acordat minţii întreaga libertate, am lăsat-o să vagabondeze încotro a vrut, şi ea s-a risipit în multe direcţii. Acum trebuie să punem stăpânire pe ea. Pe pământul acesta sunt mulţi oameni care gândesc. Dar marea majoritate sunt preocupaţi de ce se întâmplă în exterior. Rari sunt cei care se interesează de lumea lor interioară, cei care-şi observă mintea şi îi analizează modul de funcţionare. În timpul acestor cursuri ne vom întoarce către interior, căci mintea va fi obiectul reflecţiilor noastre şi despre ea vom vorbi în numeroase rânduri.

Nu întâmplător am învăţat să medităm asupra respiraţiei şi nu asupra arborilor, a florilor, sau a altor obiecte exterioare. Într-adevăr, când privim în jur, diferite obiecte se înfăţişează minţii noastre şi ne provoacă gânduri amestecate, incoerente, dată fiind diversitatea mediului înconjurător. Dacă însă ne concentrăm asupra respiraţiei, mintea se fixează pe acelaşi obiect şi astfel gândirea devine stabilă. Pentru ca mintea să se poată fixa, trebuie să-i punem la dispoziţie un obiect bine definit.

Mai întâi am văzut cum trebuie procedat în timpul meditaţiei prin alternanţă, asociind suflul şi canalele. Este indicat să începem de aici şedinţa de meditaţie. Într-adevăr, canalele acestea intervin în numeroase alte meditaţii mai avansate şi antrenamentul obţinut în timpul practicii iniţiale va constitui un fel de pregătire pentru etapele viitoare. Dacă însă unor persoane le este greu să mediteze asupra canalelor, sau nu vor să o facă, pot începe direct cu număratul respiraţiilor. Este bine ca fiecare să ţină cont de predispoziţiile proprii. Unii vor obţine rezultate concentrându-se pe număratul respiraţiilor, pentru alţii, dimpotrivă, meditaţia asupra canalelor e mai folositoare. Nu trebuie să ne impunem ceea ce nu ne convine, ci să adoptăm metoda care ne reuşeşte mai bine. Când suntem bolnavi, luăm medicamentul adecvat bolii noastre, oricare ar fi acesta, căci scopul unui remediu este să vindece.

Când începem exerciţiile asupra canalelor sau număratul respiraţiilor, începem să medităm. Este vorba atunci de meditaţie analitică. De fapt, există două feluri de meditaţie: meditaţia analitică şi meditaţia de fixare.

Pe parcursul sesiunilor de meditaţie care vor urma, puteţi alterna concentrarea asupra numărării respiraţiilor cu meditaţia analitică asupra subiectelor filosofice expuse în cursul predării. Veţi reflecta mai ales asupra naturii suferinţei şi a fericirii, a celor trei feluri de suferinţă şi vă veţi întreba dacă observaţiile voastre personale sunt în acord cu conţinutul învăţăturilor. Dacă vi se pare că astfel stau lucrurile, chestionaţi-vă asupra motivelor existenţei tuturor acestor experienţe şi situaţii. În tot cazul, rămâneţi în postura de meditaţie şi păstraţi mintea cât mai concentrată cu putinţă.

Când suntem grav bolnavi, consultăm un medic sau mergem la spital pentru a urma un tratament. Acceptăm tratamentul fiindcă suferim şi fiindcă suntem conştienţi de durere şi vrem să scăpăm de ea. Reflectând asupra învăţăturilor primite, va trebui să ajungeţi la o stare a minţii asemănătoare: să înţelegeţi care este natura suferinţei voastre, ceea ce va da naştere în voi în mod natural aspiraţiei de a practica Dharma. Suferinţa este în noi, iar remediul de asemenea. Antidoturile suferinţei, agenţii eliberării noastre, se găsesc înlăuntrul nostru. Or, îi vom face operanţi dacă vom consacra cât mai mult timp şi energie practicii Dharmei. Dharma este la dispoziţia tuturor: călugări sau laici, tineri sau bătrâni… Dacă suntem bolnavi şi ţinem în mână medicamentul pentru boala noastră, cel mai bun lucru este să-l ingerăm. Dacă ne plângem că suntem bolnavi, dar numai ne uităm la medicamente în loc să le luăm, ele nu ne vor fi de niciun folos şi nu vor putea să înlăture durerea noastră. Dacă avem nevoie de fier pentru fabricarea articolelor de fierărie şi posedăm o mare cantitate din acest mineral, putem, prin tratare, prin purificare şi modelare să obţinem din el ceea ce dorim. Dar dacă aruncăm mineralul şi apoi ne lamentăm că nu avem fier, situaţia va fi cu adevărat disperată. Desigur, acesta este un exemplu banal; ce ne interesează aici este mintea. Ea este asemănătoare unui material de bază din care putem face tot ce dorim. Practicând Dharma, ne putem folosi mintea la eliminarea completă şi definitivă a suferinţei.

Gândiţi-vă adesea la conţinutul acestor învăţături. La sfârşitul zilei revedeţi-vă notiţele, reflectaţi asupra semnificaţiei lor şi întrebaţi-vă dacă aţi înţeles bine totul. Dacă veţi proceda în felul acesta, vă veţi da seama că cele ce vi s-au spus vor avea în voi, în scurt timp, un răsunet profund şi-şi vor căpăta sensul deplin. Reflectând asupra condiţiei noastre, vom vedea că o fericire adevărată nu este posibilă fără controlul minţii. Dacă nu avem nicio putere asupra modului ei de funcţionare, suferinţa va continua să ne zdrobească.

Să fim aşadar conştienţi de suferinţele cărora le suntem supuşi, să observăm reacţiile şi comportamentul pe care acestea le provoacă în noi. În mod evident, nu le dorim şi fugim de ele. Om sau animal, orice fiinţă fuge de suferinţă. Or, nu va fi suficient să repetăm fără încetare că vrem să scăpăm de suferinţă. Trebuie să aplicăm o metodă care să aibă ca efect salvarea noastră. Repetând cu încăpăţânare: „Nu vreau să sufăr… nu vreau să sufăr… ”, fără să folosim mijloacele adecvate, ne vom obosi degeaba.

Explicaţiile acestea privind suferinţa sunt extrem de succinte. Totuşi, reflectând, meditând asupra semnificaţiei lor, le veţi înţelege din ce în ce mai bine.

Originea suferinței

Nu este posibil să elaborăm o metodă de luptă împotriva suferinţei decât dacă i-am identificat în prealabil limpede originea. Nu putem scăpa de suferinţă schimbând ţara, nici chiar planeta. Nefiind o problemă de loc, nu ne putem eschiva mutându-ne dintr-un loc în altul. Pentru a o elimina, trebuie să-i înţelegem cauza adevărată. Când este eliminată cauza, suferinţa dispare de la sine. Dacă apa se prelinge prin acoperiş, nu va fi prea înţelept din partea noastră să mutăm lucrurile dintr-un colţ în altul ca să le ferim de căderea picăturilor de apă. Este de departe preferabil să localizăm infiltraţia şi să o remediem.

Tot astfel trebuie acţionat în cazul suferinţei. Ea se produce în funcţie de cauze şi de condiţii. Floarea pe care o contemplăm nu a crescut din întâmplare; ea este rezultatul unei cauze principale, în acest caz sămânţa, şi a condiţiilor favorabile: apa, Soarele, căldura, etc. Ca şi floarea, fericirea şi suferinţa au o cauză principală şi condiţii secundare. Buruienile care sufocă florile s-au ivit şi ele dintr-o cauză principală şi nişte condiţii secundare. Pentru a obţine flori frumoase, trebuie înlăturate buruienile eliminând cauzele acestora, adică seminţele şi rădăcinile. În locul lor vom semăna seminţe de flori şi le vom îngriji, dând atenţie condiţiilor secundare indispensabile.

În mod analog, va trebui să căutăm cauza suferinţei şi să ne întrebăm care sunt condiţiile ei secundare. Când le vom fi identificat, vom avea posibilitatea să le eliminăm. De asemenea, va trebui să găsim cauzele şi condiţiile fericirii pentru a încerca să le reunim. Eliminarea suferinţei şi obţinerea fericirii depind de eforturile noastre. Cât priveşte Dharma, aceasta este înzestrată cu o mare putere. Ea este ca o maşină puternică: ne revine nouă să o punem în mişcare şi să-i exploatăm toate resursele. Fără intervenţia omului, maşina rămâne neproductivă. Tot astfel, puterea Dharmei se manifestă numai când o persoană îi solicită mecanismele.

Karma

Cauzele suferinţei sunt acţiunile defavorabile, nevirtuoase. Motivele fericirii sunt acţiunile favorabile, virtuoase. De asemenea, se poate vorbi de karmă virtuoasă sau de karmă nevirtuoasă. Karma este un cuvânt sanskrit care înseamnă acţiune. Prin acţiunile noastre, pozitive sau negative, virtuoase sau nevirtuoase, ne creăm fericirea sau suferinţa. Noi înşine suntem autorii durerilor noastre. Putem să le producem sau să le evităm, alegerea ne aparţine. Pe de altă parte, dacă nu creăm cauzele fericirii acumulând acţiuni pozitive, virtuoase, ea nu are nicio şansă de a se realiza. Unii se vor revolta, poate, gândindu-se la durerile pe care le suportă fără să fi comis acţiuni negative sau grave şi se vor întreba de unde le vin toate aceste suferinţe. Or, cauzele suferinţelor actuale nu sunt neapărat create în prezent. Ele au putut fi acumulate în trecut, în această viaţă, sau într-o existenţă anterioară. Dacă ne-am născut ca fiinţe umane, este datorită acţiunilor favorabile pe care le-am înfăptuit anterior. Cauza principală este o karmă virtuoasă. Părinţii noştri actuali sunt condiţiile ei.

Mulţi dintre voi vor fi sceptici în ce priveşte existenţa vieţilor trecute şi viitoare. Este normal ca aceste concepţii, noi pentru unii, să provoace îndoială şi vom reveni asupra acestui subiect. Se prea poate ca neofiţii să fie derutaţi de ce susţin aceste învăţături. Subiectele expuse le vor părea probabil greu de abordat. Cu atât mai mult vor fi nevoiţi să depună eforturi pentru a înţelege ceea ce li se prezintă. Există karme contaminate şi karme necontaminate. Karmele contaminate sunt constituite de acţiunile fiinţelor obişnuite, sunt cele pe care le acumulăm. Karmele necontaminate sunt produse de fiinţele realizate. Aici va fi vorba de karmă contaminată, cauza existenţei noastre condiţionate. În această privinţă, se deosebeşte karma proiectoare, care propulsează individul spre o naştere dată, şi karma complementară, care ne determină condiţiile de viaţă (suferinţă, fericire…).

Dacă respectăm regulile etice, dacă ne abţinem de a ucide, etc., vom obţine o naştere umană. Cu toate acestea, vieţile umane ale unora sau altora au destine foarte diferite. Unele fiinţe umane sunt frumoase, altele urâte; există corpuri sănătoase şi corpuri bolnave; persoane puternice şi persoane plăpânde; bogaţi şi sărăci. Or, toate aceste condiţii de existenţă sunt produse de cauze. Bogăţia, spre exemplu, este rezultatul unei karme acumulate în trecut; ea este fructul carităţii şi al generozităţii. Frumuseţea apare prin practicarea răbdării. Sănătatea şi viaţa lungă îşi au de asemenea cauzele lor specifice şi rezultă din respectul faţă de viaţă, din atitudinile binevoitoare, din grija cu care i-am înconjurat pe alţii în trecut. Puterea şi forţa rezultă din modestie, din lipsa de orgoliu şi din diferitele binefaceri anterioare, de ordin moral sau material. Putem gândi desigur că achiziţiile noastre, reuşita noastră socială, sunt fructul muncii sau al demersurilor noastre, al ajutorului şi intervenţiei părinţilor, prietenilor, etc. Dar aceşti factori nu sunt decât condiţiile secundare care permit cauzei principale să-şi producă efectul, aşa cum arborele sau planta găsesc în sămânţă cauza principală, originară, a cărei dezvoltare va fi favorizată de condiţii prielnice.

Ansamblul condiţiilor noastre existenţiale este determinat de conjunctura unei cauze (o karmă virtuoasă sau nevirtuoasă) şi de condiţiile care îi permit cauzei să-şi exercite efectul. Dacă circumstanţele ar fi suficiente producerii unui rezultat, de ce anumite acţiuni sau tentative se dovedesc zadarnice cu toate eforturile depuse şi al întrunirii tuturor condiţiilor propice pentru ca un proiect să fie dus la bun sfârşit? Dacă nu se obţine rezultatul scontat, înseamnă că lipseşte cauza fundamentală. Dacă dorim să fim fericiţi în viitor, trebuie să creăm începând de azi cauzele fericirii prin acţiuni şi un comportament conforme cu o anumită etică.

Sunt persoane care obţin o renaştere umană; acesta este fructul atenţiei acordate eticii şi în special al respectului faţă de viaţă. Cu toate acestea, ele trăiesc în sărăcie. Or, sărăcia este rezultatul zgârceniei, al refuzului de a dărui. Urâţenia este fructul urii şi al zâzaniei întreţinute în mod voluntar. Scurtimea vieţii, slăbiciunile corpului, boala, îşi au cauza fie în refuzul de a-i proteja pe alţii de pericol, fie în împiedicarea ajutorării lor, fie în afectarea directă a sănătăţii sau vieţii acestora. Sănătatea şubredă sau boala sunt doar o condiţie şi nicidecum cauza profundă, care s-a produs anterior. Discursul anumitor persoane este acceptat şi respectat în mod natural, deşi ele se exprimă cu greutate. Şi acesta este rezultatul unei cauze acumulate anterior, când aceste persoane s-au abţinut de la orice cuvânt nevirtuos, cum ar fi minciuna, defăimarea, vorbele grosolane. Alte persoane, dimpotrivă, indiferent dacă spun sau nu adevărul, nu inspiră niciodată încredere şi nu sunt luate în serios, pentru că în trecut au minţit şi au recurs la cuvinte perfide.

În trecutul nostru apropiat, precum şi în vieţile noastre anterioare, am acumulat numeroase karme care sunt tot atâtea cauze ale experienţelor pe care le vom trăi. Pe parcursul vieţii, când aceste cauze vor întâlni condiţii favorabile ecloziunii rezultatului, acesta va apărea. Cu toţii dorim să fim fericiţi în viitor. Acum avem libertatea să creăm cauzele fericirii noastre viitoare trăind de o manieră nobilă şi virtuoasă. Valoarea unei vieţi nobile nu se apreciază doar din punctul de vedere al Dharmei. Cei care duc o viaţă onestă, ale căror acţiuni mentale, fizice şi verbale sunt virtuoase, sunt stimaţi de toată lumea. Dacă suntem buni, generoşi şi binevoitori, dacă suntem darnici cu săracii, dacă-i ajutăm pe bolnavi şi facem astfel încât să protejăm pe cei a căror viaţă este în pericol, vom fi apreciaţi şi respectaţi de toţi.

Dacă aceste acţiuni nobile poartă sau nu eticheta de Dharma, chiar dacă nu le este dat numele de Dharma, are puţină importanţă; oricum ele sunt o practică Dharma. Chiar dacă respingem Dharma, atunci când, împinşi de compasiune, ajutăm sau salvăm o persoană aflată în pericol, actul nostru altruist este o practică Dharma. Pentru a practica Dharma, ne putem petrece viaţa în meditaţie, dar putem de asemenea să acţionăm pentru binele altora cu corpul, cu cuvântul sau cu mintea. În acest fel vom căuta şi analiza cauzele fericirii şi ale suferinţei.

Am văzut, mai ales, că rezultatele karmei apar în planul individual. Dar există şi o karmă colectivă care dă naştere experienţelor trăite în comun de un ansamblu de indivizi. Locuitorii aceleiaşi ţări profită împreună de prosperitatea ei economică, de stabilitatea ei politică, de funcţionarea echilibrată a instituţiilor sale sau, dimpotrivă, cunosc subdezvoltarea, regimurile dictatoriale sau corupte; cauzele fiind acumulate în colectiv, rezultatele sunt trăite în comun.

Deci, atâta vreme cât vom produce cauzele suferinţei, nu o vom putea evita. Chiar dacă încercăm, din momentul în care cauzele şi condiţiile au fost reunite, rezultatul se produce în mod inevitabil. Când sămânţa va găsi toate condiţiile necesare dezvoltării sale (pământ, apă, căldură, etc.), planta se va dezvolta, independent de orice voinţă, chiar dacă creşterea ei nu este dorită.

Factorii perturbatori ai minţii

Karma este deci responsabilă de cauzele şi de condiţiile suferinţei. Dar ea nu se naşte de la sine, ci este un produs al factorilor perturbatori ai minţii, numiţi în limba sanskrită kleșa. Aceştia sunt diverşi şi dau loc unor clasificări multiple. Totuşi, principalii trei sunt: ignoranţa, dorinţa-ataşare şi duşmănia. Toţi trei se găsesc acum în noi. Să luăm cazul atașării: când e în noi, ea devine ataşare de plăceri, de mâncare, de bunurile noastre, etc. Cum este creată o karmă datorită forţei ataşării, şi în special datorită ataşării de mâncare? Să ne imaginăm că ne place mult carnea. Dacă lăsăm pofta de a mânca o bucată de carne să se manifeste, aceasta va creşte atât de mult încât vom face totul pentru a o satisface, fie omorând un animal, fie cerând altora să o facă în locul nostru. Predilecția pentru carne este în acest caz forţa care ne împinge la acţiune; ea motivează actul şi sub impulsul ei comitem acţiunea, omorâm sau facem să fie omorât animalul şi creăm astfel o karmă de ucidere. Exact în acel moment se depune peste fluxul nostru de conştiinţă o potenţialitate care va ajunge apoi la maturitate, producându-ne suferinţă, de exemplu scurtându-ne viaţa.

Cel care ucide produce karmă de ucidere. Dacă ordonă altcuiva să o facă în locul său, sunt acumulate două karme de ucidere, una pentru cel care comandă, chiar dacă nu intervine direct în acţiune, iar cealaltă pentru cel care execută şi omoară efectiv. În plus, acumulăm tot atâtea karme de ucidere câte animale omorâm. Aceste amprente depuse pe conştiinţă nu sunt, desigur, vizibile. Ele nu au formă şi nu sunt obiecte concrete. Dar aceasta nu va împiedica maturația forţei lor, care se va manifesta în suferinţele noastre. Faptul că nu vedem ceva, nu înseamnă neapărat că acesta nu există. Constatăm, spre exemplu, că energia electrică face să funcţioneze maşini puternice. Totuşi, forţa electrică ce le alimentează este invizibilă. Am spus aceasta doar cu titlu ilustrativ, întrucât cunoştinţele voastre de electricitate le depăşesc cu mult pe ale mele.

Se poate, de asemenea, să fim foarte ataşaţi de un obiect: dorinţa de a-l poseda va creşte până când, nemaiputând rezista dorinţei de a-l avea, îl furăm, îl luăm chiar dacă nu ne-a fost dat. Şi aici ataşarea, în acest caz ataşarea faţă de un obiect, este forţa care îndeamnă la furt. Iar îndată ce acţiunea este consumată, peste fluxul nostru de conştiinţă se depune o potenţialitate ce-şi va manifesta puterea mai târziu, când vom suferi de sărăcie, de lipsuri…

Ura faţă de un duşman poate de asemenea să împingă la actul de a ucide. Se poate ca ura să atingă o asemenea intensitate încât să nu-l mai putem suporta pe respectivul individ şi să-l omorâm. Atunci ura constituie forţa motivatoare, cea care împinge la crimă, act ce va depune pe fluxul nostru de conştiinţă o potenţialitate care va da naştere suferinţelor noastre ulterioare. Dacă o persoană foarte bogată este obiectul urii noastre şi dacă bogăţiile pe care ea le posedă ne provoacă invidia, se poate ca, prin dezvoltarea acestor sentimente, să ajungem să furăm sau să ordonăm altcuiva să fure în locul nostru. În cazul acesta, karma de furt este motivată de aversiune.

Este posibil, de asemenea, să acumulăm karmă prin ignoranţă. Este ceea ce se întâmplă când înţelegem greşit natura lucrurilor, când nu suntem capabili să discernem acţiunile negative, cauzatoare de suferinţă, de acţiunile pozitive, generatoare de fericire… Spre exemplu, unii oameni omoară animalele la vânătoare fără a avea o predilecţie specială pentru carne, nici aversiune, ci pur şi simplu pentru a se distra. În acest caz este vorba de karmă motivată de ignoranţă, al cărei impuls este dat de forţa ignoranţei. Este cazul uciderii animalelor din ignoranţă, cu titlul de sacrificiu. Anumite tradiţii nu văd niciun rău în a sacrifica animale şi consideră aceste jertfe ca acte pozitive. Pentru alţii, furtul e un amuzament şi nu are nimic blamabil. Furtul comis în această stare a minţii este indus tot de ignoranţă. Când realizăm noi înşine, fizic, aceste acţiuni, acumulăm o karmă fizică; atunci când, cu vorba, împingem pe alţii să acţioneze în locul nostru, acumulăm o karmă orală. Aceste exemple v-au fost date cu titlu informativ. Pe parcursul meditaţiei, va fi suficient să le extrapolaţi pentru a le aplica diverselor şi numeroaselor karme pe care le acumulăm. Rezultatele karmelor negative, cu alte cuvinte al acţiunilor nevirtuoase, sunt necesarmente de acelaşi tip cu cauza, deci negative, defavorabile, şi constituie în mod obligatoriu suferinţă. Când facem rău, când atentăm la viaţa şi bunurile celorlalţi, este imposibil ca aceste acţiuni să rămână fără consecinţe negative asupra noastră.

În exemplele de acumulări de karmă date până aici, interveneau doar acţiunile corpului şi ale cuvântului. Dar karma poate fi creată şi exclusiv mental, fără intervenţia acţiunilor fizice sau verbale. Indiferent că suntem în meditaţie sau nu, că suntem culcaţi sau în picioare, dacă gândim: „Voi omorî acest animal… Trebuie să iau acel obiect care nu-mi aparţine… Vreau să-i fac rău lui cutare”… acumulăm o karmă mentală. Sau uneori gândim: „Voi minţi…voi băga zâzanie între cutare şi cutare ca să se certe”… Doar prin aceste gânduri vom crea cu mare uşurinţă karme mentale. Acestea sunt, în fapt, tipul de karme pe care îl producem cel mai des, căci scurtul răgaz al unui gând este suficient pentru realizarea lor.

Toate exemplele şi explicaţiile de până acum se aplică la karma individuală. Or, cum am menţionat deja, există şi karme colective constituite în urma acţiunii săvârşite împreună de un grup de indivizi, care, tot împreună, vor experimenta rezultatul acestora. Aceste karme colective pot fi, de asemenea, mentale. Sunt, spre exemplu, karmele mentale colective create de cei care se bucură împreună de catastrofele, foametea, inundaţiile şi alte diverse calamităţi ce se abat asupra unei ţări sau a unei regiuni pe ai căror locuitori nu-i agreează, sau de cei care exultă când, în timp de război, duşmanii lor sunt distruşi de bombe în suferinţe groaznice. În aceste momente, pe fluxul de conştiinţă al tuturor membrilor acestei colectivităţi se depune o amprentă, care ulterior va avea ca rezultat o suferinţă îndurată în comun de acest grup de indivizi, fie că va fi vorba de foamete, de epidemie sau de o altă catastrofă. Am văzut, de asemenea, în ce fel karmele nevirtuoase, individuale sau colective, se acumulează datorită forţei ignoranţei, urii sau atașării…

Dar ce se poate spune despre karmele virtuoase? Când compasiunea pe care o resimţim la vederea sărăciei, a bolii, a durerii altora… ne împinge la realizarea unei acţiuni vizând uşurarea acestor suferinţe, dăruind un remediu sau bunuri materiale, sau protejând pe cel a cărui viaţă este în pericol, producem o karmă virtuoasă, motivată de compasiune. Dacă această asistenţă este oferită direct de către noi, sau indirect, prin intermediul celor a căror intervenţie o solicităm, dacă acţiunea noastră e motivată de compasiune, de dorinţa de a salva viaţa altora, vom acumula o karmă virtuoasă, favorabilă, ce va sta la originea unei fericiri viitoare, de pildă o viaţă lungă, bunăstare materială, inteligenţă…

Am văzut că suferinţa ne este impusă fără ca noi să o putem refuza, întrucât este determinată de karmă. Dar şi karma, la rândul ei, este produsă de dependenţă; ea este supusă puterii factorilor perturbatori ai minţii, kleșa. Prin urmare, pentru a suprima suferinţa, trebuie eliminate karmele negative care o cauzează, iar aceasta nu se poate realiza decât prin înlăturarea factorilor perturbatori ai minţii, aflaţi ei înşişi la originea producerii acestor karme. Aceşti agenţi perturbatori sunt elemente ale minţii noastre şi deci e zadarnic să-i căutăm în afară, la alţii.

Trebuie să ne orientăm analiza asupra noastră. Însă, pentru a putea recunoaşte cu precizie factorii perturbatori, trebuie să identificăm exact diversele componente ale minţii şi să înţelegem cum funcţionează ele. Atunci, transformând mintea prin minte, vom putea elimina factorii mentali responsabili de dezordine. Dar aceasta nu se poate realiza decât prin meditaţie. Nici un mijloc exterior, oricât de puternic, nu este capabil să-i nimicească, chiar dacă ar putea să concentreze forţa distructivă a tuturor bombelor din lume. În consecinţă, e inutil să ne epuizăm în căutarea unor soluţii exterioare.

Introducere la meditaţia de fixare

Meditaţia fiind singurul mijloc de a învinge factorii perturbatori ai minţii, vă voi da acum explicaţii suplimentare privind acest subiect. Există, aşa cum am menţionat deja, două feluri de meditaţie: meditaţia analitică şi meditaţia de fixare (concentrarea într-un singur punct, focalizată unidirecțional). Tehnicile de concentrare asupra respiraţiei expuse mai înainte (numărarea respiraţiilor, exerciţiile privind canalele) sunt de domeniul meditaţiei analitice. După dezvoltarea aptitudinii meditaţiei analitice, vom putea practica meditaţia de fixare cu mare eficienţă. În funcţie de dispoziţiile personale, veţi fi poate atraşi de una sau alta din formele de meditaţie. Adoptaţi-o pe cea preferată. Important este ca metoda utilizată să permită progresul minţii.

Pentru a practica meditaţia de fixare, e posibil să procedăm în modul următor: la al treilea stadiu de meditaţie asupra canalelor energetice am văzut că, la o distanţă de aproape patru degete sub ombilic, canalele laterale se curbează şi pătrund în canalul central. Acum, la nivelul ombilicului, chiar în punctul unde se unesc cele trei canale, în interiorul canalului central albastru, la limita extremităţii sale inferioare, veţi vizualiza un punct mic, roşu, de mărimea unui bob de mazăre, luminos şi extrem de fierbinte. Imaginaţi-vă că în interiorul acestui punct se găseşte conştiinţa voastră şi că trebuie să rămâneţi concentraţi, cu mintea fixată total asupra lui. Această practică are numeroase dezvoltări mai profunde. Dar, într-o primă etapă, veţi beneficia din plin de această meditaţie şi, după ce o veţi stăpâni bine, veţi putea merge mai departe.

Înainte de abordarea acestui exerciţiu, trebuie, bineînţeles, vizualizate clar cele trei canale şi punctul unde se unesc. Trebuie să vă proiectaţi complet în interiorul punctului, iar nu să vă vedeţi în exterior, observându-l de deasupra. La început e destul de greu, dar practicând, cu timpul veţi ajunge la aceasta fără probleme, asemenea sportivului care, antrenându-se, nu mai are nicio dificultate în executarea anumitor exerciţii care la început i se păreau irealizabile. Veţi ajunge să vă vedeţi în acel punct aşa cum vă puteţi vedea acum în altă parte decât în locul unde vă aflaţi, de exemplu în casa voastră cu uşi şi ferestre. Veţi vedea deasupra voastră deschiderea canalului central, în faţă ombilicul, iar sub el deschiderea celor două canale laterale. Concentraţi-vă rămânând fixaţi cât mai mult posibil asupra punctului roşu. La început nu veţi reuşi mai mult de câteva clipe. Imediat ce simţiţi oboseală, destindeţi-vă puţin, apoi reîncepeţi exerciţiul. În acest fel vă veţi întări şi prelungi treptat aderenţa minţii pe obiect.

În ce priveşte antrenamentul meditaţiei, metoda cere ca un maestru să dea câteva indicaţii discipolului, pe care acesta să le pună în practică şi, pe măsură ce progresează, să primească de fiecare dată indicaţiile adecvate etapei următoare. Dar acest lucru nu este posibil aici din lipsă de timp. Treptat, însă, veţi putea profita de aceste explicaţii.

Acest exerciţiu prezintă cu siguranţă câteva dificultăţi, dar, dacă veţi persevera, vă va fi de mare ajutor. Puteţi, de asemenea, dacă vi se pare mai uşor, să vă concentraţi asupra altui punct, situat în creştetul capului, la o distanţă de opt degete în spatele sprâncenelor, exact în vârful curbei descrise de canalul central când coboară spre frunte. Imaginaţi-vă acest punct din interiorul canalului, între craniu şi creier, de mărimea unui bob de mazăre, alb şi luminos ca o mică lampă aprinsă; gândiţi-vă că natura lui este cea a unei fericiri imense. Pentru această meditaţie, ca şi pentru precedenta, este foarte importantă identificarea corectă a locului în care trebuie să ne concentrăm. Şi de data aceasta vă veţi fixa mintea doar asupra acestui punct, imaginându-vă complet în interiorul lui, ca şi când v-aţi contopi cu el, fără a analiza nimic, ca atunci când, închizând ochii, vă puteţi imagina pe un vapor ce navighează pe un lac, cu tot peisajul înconjurător, deşi fizic nu v-aţi mişcat de aici.

Meditând asupra punctului alb din creştetul capului, sau a celui roşu de la nivelul ombilicului, anumite senzaţii ce vor apărea la un moment dat în locurile respective şi care apoi se vor dispersa în corp şi în minte, vă vor avertiza asupra progreselor concentrării. Pentru a vă duce la bun sfârşit practica meditativă, vor trebui îndeplinite anumite preliminarii asupra cărora voi reveni mai târziu. Fără aceste faze de pregătire, realizarea este imposibilă.

Când veţi aborda această practică, nu le abandonaţi pe cele precedente (exerciţii asupra canalelor şi numărarea respiraţiilor), ci doar consacraţi-le ceva mai puţin timp. Dacă unii dintre voi se exersează de mai mulţi ani la numărarea respiraţiilor şi au obţinut rezultate bune, ei pot să reducă aceste practici de început şi să consacre mai mult timp meditaţiei de concentrare pe unul din cele două puncte. În caz contrar, e preferabil să se insiste mai întâi pe numărarea respiraţiilor şi pe exerciţiile privind canalele şi să se rezerve mai puţin timp concentrării asupra unui punct.

Voi face acum câteva precizări asupra celor ce s-au spus referitor la karmă, cu scopul de a-i clarifica semnificaţia.

Karma contaminată şi karma necontaminată

Karma înseamnă, aşadar, acţiune. O karmă corporală este o acţiune a corpului, o karmă verbală, o acţiune a vorbirii, iar o karmă mentală este o acţiune a minţii, un gând. Acţiunile sunt considerate aici nu din punctul de vedere al activităţii propriu-zise, ci din perspectiva efectelor lor, care definesc natura lor favorabilă, virtuoasă, sau defavorabilă, nevirtuoasă. Pe de altă parte, există două feluri de karmă: karmă contaminată (samsarică) şi karmă necontaminată (nesamsarică). Prima este cea pe care o creăm şi ale cărei rezultate ies la iveală în interiorul ciclului de existenţe (skt. samsara). În ce priveşte efectele karmei necontaminate, acestea se dezvoltă în afara ciclului de existenţe. Karma necontaminată, nesamsarică, este produsă de Arya (literal: fiinţe superioare), persoane care au ajuns la un stadiu foarte înalt de realizare directă a vacuităţii (skt. șunyata, adevărul ultim). Karma contaminată cuprinde karma virtuoasă, favorabilă, şi karma nevirtuoasă, defavorabilă. Orice karmă realizată în interiorul sferei existenţei care este samsara, este contaminată prin faptul că îi lipseşte realizarea naturii ultime, profunde, a fenomenelor. Karma contaminată virtuoasă dă naştere fericirii în interiorul ciclului de existenţe, iar karma contaminată nevirtuoasă este cauza suferinţelor din interiorul aceluiaşi ciclu.

Ce trebuie să eliminăm acum, este karma contaminată nevirtuoasă, întrucât ea este cauza suferinţei pe care dorim s-o evităm; iar ca să ne opunem acesteia, avem nevoie de karma contaminată virtuoasă. Nu avem, în prezent, capacitatea de a produce karme necontaminate. Doar acumulând, treptat, karme contaminate virtuoase, cu trupul, cu cuvântul şi cu mintea, prin generozitate, compasiune, etc., vom ajunge ca într-o zi să realizăm în mod direct natura fenomenelor, adevărul lor profund. Atunci vom atinge nivelul Aryaşilor şi, producând exclusiv karme necontaminate, vom putea elimina complet factorii perturbatori ai minţii, cauzele suferinţei.

Prin urmare, este fals să se spună că toate karmele ne menţin în samsara, fiind convenabil să distingem karmele necontaminate de cele contaminate. Deşi este adevărat că o karmă contaminată ne face să renaştem în ciclul de existenţe, pentru a progresa avem nevoie, deocamdată, să producem karme contaminate virtuoase, până în momentul în care un nivel de realizare superior ne va permite să depăşim karmele contaminate şi să creăm doar karme necontaminate. De exemplu, când vrem să luăm avionul, pentru a ne urca în el avem nevoie de o pasarelă. Dar din momentul în care suntem în avion şi acesta decolează, pasarela nu ne mai serveşte la nimic. Avionul este asemănător karmei necontaminate, karma Aryaşilor, iar pasarela poate fi comparată cu karma contaminată virtuoasă şi ar fi greşit să pretindem că ea este inutilă, sub pretextul că ne face să renaştem în ciclul de existenţe, deoarece avem nevoie de ea pentru a ajunge la karma necontaminată.

Karma nu este o forţă exterioară nouă. Ea este constituită din acţiunile noastre. Dacă ucidem, dacă furăm, dacă minţim… vom avea de suferit, în viaţa aceasta sau în cele următoare. Dimpotrivă, dacă suntem cinstiţi, binevoitori, generoşi, răbdători, începând deja în această viaţă, dar mai ales în vieţile viitoare, vom recolta rezultatele pozitive ale acestor atitudini nobile. Vom încheia aici explicaţiile privind karma. Am menţionat deja că, dintre toate karmele, cele mai rapid şi mai uşor acumulate, deci şi cele mai numeroase, sunt karmele mentale. Întrucât ele sunt produse nemijlocit de felul cum gândim, vom studia acum modul de funcţionare al minţii.

Factorii mentali

La modul general, putem considera că există două feluri de ştiinţă: ştiinţa externă, care se preocupă de fenomenele exterioare, şi ştiinţa internă, al cărei câmp de investigaţii sunt fenomenele lăuntrice precum natura minţii. Din perspectiva evoluţiei cunoştinţelor ştiinţifice ale Occidentului, se poate spera la o îmbogăţire a ştiinţei apusene de către ştiinţa buddhistă a minţii, şi invers. Ştiinţa buddhistă interioară şi psihologia occidentală ar putea să profite la fel de mult de pe urma unui aport reciproc. În orice caz, important este acum ca învăţăturile pe care le veţi auzi să vă permită o bună înţelegere a modului cum funcţionează mintea.

Am putea compara operaţiile mentale cu zborul unui avion. Avionul urcă şi coboară, virează la stânga sau la dreapta, merge drept înainte… Pentru a-i determina direcţia şi altitudinea, pilotul dispune de un anumit număr de comenzi, de instrumente, de butoane de control… pe care le acţionează. Tot astfel, orientările minţii şi percepţia sa asupra obiectelor depind de un anumit număr de elemente constitutive: factorii mentali, care sunt părţi ale minţii. Aceşti factori îi sunt asociaţi şi îi permit o funcţionare coerentă şi integrală. Ei sunt foarte numeroşi, dar pot fi reduşi la un ansamblu de cincizeci şi unu. Unii dintre ei însoţesc toate operaţiunile minţii, indiferent de obiectul acesteia. Alţii sunt asociaţi doar la perceperea anumitor categorii de obiecte. Factorii mentali virtuoşi sunt asociaţi la crearea karmei virtuoase, favorabile, iar factorii mentali negativi, nevirtuoşi, la crearea karmelor nevirtuoase, defavorabile.

Există cinci factori omniprezenţi, cinci factori determinanţi, unsprezece factori virtuoşi, şase factori perturbatori de bază, douăzeci de factori perturbatori secundari şi patru factori variabili.

Prin urmare, componentele minţii sunt conştiinţa principală şi factorii mentali. În momentul acesta v-aţi aşezat şi sunteţi pe cale să ascultaţi învăţăturile: cea care analizează, gândeşte şi reflectează este conştiinţa principală. Ea identifică obiectele, le înţelege sensul, stochează informaţiile în memorie, îşi aminteşte lucruri din trecut şi face proiecţii pentru viitor… Numeroşi operatori intervin concomitent în funcţionarea sa: aceştia sunt factorii mentali.

Cei cinci factori omniprezenţi

1. Intenţia

Ea este cea care pune mintea în mişcare, o orientează spre un obiect şi îi dă impulsul.

2. Atenţia

Funcţia acestui factor mental este de a fixa conştiinţa principală pe un obiect particular. El poate fi comparat cu volanul care permite conducerea unei maşini. Dacă nu am putea interveni asupra direcţiei, vehiculul ar fi incontrolabil, ar merge în toate sensurile, incapabil să menţină o direcţie precisă. Graţie acestui factor mental putem percepe un obiect particular, fără să-l confundăm cu altul, putem individualiza o persoană într-un grup, putem fixa mintea asupra unui obiect anume şi nu asupra altuia.

3. Contactul

Contactul apare în urma întâlnirii dintre conştiinţă, organul senzorial şi obiect. El pregăteşte conştiinţa pentru trăirea unei senzaţii plăcute, neplăcute sau neutre.

4. Senzaţia

Senzaţia este indusă prin contact nemijlocit şi se caracterizează prin experienţe plăcute, neplăcute sau neutre, după cum contactul are loc cu obiecte agreabile, dezagreabile sau neutre.

5. Identificarea

Este factorul mental care recunoaşte obiectul, îl identifică, îl desemnează în mod corect, recunoaşte albul, roşul… Dacă ne găsim pe o pajişte presărată cu flori, factorul mental de identificare este cel care recunoaşte şi desemnează fiecare floare.

Aceşti cinci factori mentali sunt asociaţi tuturor operaţiilor minţii. Extrema rapiditate a intervenţiei lor face să ne fie imposibil să distingem funcţia lor de auxiliari ai percepţiei, de percepţia propriu-zisă a obiectului de către conştiinţa principală. În lipsa oricăruia dintre aceşti cinci factori omniprezenţi, sau în caz de disfuncţionalitate a unuia dintre ei, nicio operaţie normală a minţii nu este posibilă. Cei cinci factori omniprezenţi nu sunt doar asociaţi conştiinţei mentale, ci participă la toate percepţiile conştiinţelor senzoriale, fie că este vorba de conştiinţa vizuală, de cea olfactivă, auditivă, tactilă sau gustativă.

Toţi factorii mentali sunt, într-un fel, părţi ale minţii. Chiar dacă acest lucru vi se pare complicat, este important să încercaţi să înţelegeţi bine rolul lor şi pe cel al conştiinţei principale.

Cei cinci factori determinanţi

1. Aspiraţia

Prin efectul acestui factor mental, văzând un obiect care ni se pare atrăgător, dorim să-l posedăm şi căutăm mijloacele de a-l obţine.

De exemplu, dacă ştim că pe terenul nostru se află o comoară, vom aspira să o găsim; sau, într-un cu totul alt domeniu, ieri aţi ascultat învăţăturile şi, dacă le-aţi găsit interesante, veţi dori să le reascultaţi. Astfel se manifestă aspiraţia. Nu ne va fi greu să ilustrăm rolul acestui factor mental prin alte exemple.

2. Înclinaţia

Constă în emiterea unei aprecieri pozitive asupra unui obiect perceput în mod corect. De exemplu, dacă apreciem liniştea munţilor, odată întorşi în oraş vom avea despre ea o părere favorabilă pe care nimic nu ne-o va putea schimba, evaluarea noastră bazându-se pe experienţa personală. Este ceea ce numim aici înclinaţie. Când nu avem cunoştinţă de existenţa acestor factori mentali, vedem mintea ca pe un întreg care gândeşte ori una, ori alta, căruia îi place sau nu ceva… Dar îndată ce începem să identificăm aceşti factori, viziunea noastră despre minte se rafinează şi percepem mai bine rolul componentelor sale cum ar fi aspiraţia şi înclinaţia.

3. Memoria

Atunci când mintea s-a familiarizat cu un obiect sau cu o situaţie cunoscută, funcţia factorului mental memorie este să-şi amintească, să reţină, să se opună uitării. Dacă brusc ne aducem aminte de o anumită sarcină pe care trebuie să o ducem la îndeplinire, primul gând va fi că mintea este cea care şi-a amintit. Dar după ce analizăm bine, ne dăm seama că faptul de a ne aminti se datorează funcţionării factorului mental al cărui rol este să reţină obiectul.

4. Concentrarea

Ea permite minţii să rămână fixată pe un obiect perceput anterior. Chiar dacă posibilităţile noastre ne permit să rămânem concentraţi doar un interval de timp foarte scurt, această aderenţă a gândului pe obiect, oricât de scurtă, este efectuată de factorul mental numit concentrare. Nu este neapărat vorba de starea profundă de absorbire în meditaţie cunoscută sub numele de samadhi. Factorul mental de concentrare intervine în foarte multe operaţii ale minţii, în afara oricărei meditaţii.

5. Înţelepciunea

Este vorba de factorul mental care discerne corect proprietăţile obiectelor, avantajele şi inconvenientele lor, calităţile şi defectele lor, şi permite luarea unei decizii în cunoştinţă de cauză. Prin acţiunea acestei înţelepciuni, de exemplu, alegem o anume cale, în locul alteia pe care o considerăm mai periculoasă.

Prin specificitatea funcţiunii lor, cei cinci factori determinanţi se disting de conştiinţa principală care joacă un rol esenţial în perceperea obiectelor. Totuşi, conştiinţa principală şi factorii mentali percep împreună. Acest proces ar putea fi comparat cu etapele realizării unui tablou. Schiţa realizată cu creionul se aseamănă cu percepţia globală a conştiinţei principale. Claritatea, perfecţionarea, precizia sunt opera factorilor mentali, asemănători culorii care pune în valoare detaliul. Deoarece măreşte eficienţa obligaţiilor pe care le îndeplinim, aceşti cinci factori determinanţi au un rol cheie în toate activităţile noastre cotidiene, în special în practica meditaţiei şi în cea a Dharmei în general.

Să luăm exemplul aspiraţiei. Datorită elanului pe care-l produce, simţim mai puţin dificultăţile şi nu ne rămân de făcut decât foarte puţine eforturi pentru a îndeplini ceea ce este plăcut, agreabil. În lipsa aspiraţiei, ştim cât de penibilă ni se poate părea o obligaţie şi câte eforturi epuizante ne cere. Deoarece aspiraţia generează energii, este extrem de importantă în practica Dharmei. Înclinaţia se va dovedi la fel de indispensabilă, accentuându-ne gustul pentru practicarea Dharmei, încât nimeni nu ne va putea abate de pe calea ei.

Utilitatea memoriei este evidentă în activităţile obişnuite şi cu atât mai mult în meditaţie, deoarece funcţia ei este să împiedice uitarea obiectului. Cât priveşte concentrarea, fără îndoială că în acest stadiu îi lipseşte forţa şi tăria. Prin antrenament, ea se va putea ameliora până când va deveni o aderenţă perfectă a minţii pe obiect, capabilă să se prelungească zile întregi fără să slăbească. Factorul mental înţelepciune ocupă de asemenea un loc esenţial în practicarea Dharmei. Într-adevăr, pentru a ne angaja pe această cale spirituală, trebuie s-o înţelegem, să înţelegem ce facem. Şi acesta este rolul înţelepciunii, ea fiind cea care ne permite să alungăm îndoiala, să evităm erorile, să discernem binele de rău…

Cei unsprezece factori virtuoşi

1. Credinţa

Credinţa poate îmbrăca mai multe aspecte. În primul rând, ea este încredere în metoda expusă în învăţăturile Dharmei şi apare, între altele, din înţelegerea naturii suferinţei şi a originii acesteia, şi din realizarea calităţilor căii care duce la eliminarea lor. Ea mai este, de asemenea, încredere în eliberarea din ciclul existenţelor şi constă, începând din acel moment, în convingerea că putem obţine cu adevărat nirvana, eliberarea de toate suferinţele, fericirea şi pacea, prin suprimarea totală a factorilor mentali perturbatori. Putem, de asemenea, să credem în legea cauzalităţii, legea karmei, convinşi fiind că o cauză nevirtuoasă, negativă, are ca rezultat suferinţa, iar o cauză virtuoasă, pozitivă, are consecinţe plăcute. Este important să credem în ceea ce este just şi perfect. În prezent, mintea ne este confuză şi captivă factorilor perturbatori care o antrenează în tot felul de dificultăţi. Prin puterea credinţei, eliberându-se puţin, mintea devine mai limpede, mai pură, şi se distanţează oarecum în raport cu problemele de orice ordin. Dar această credinţă nu trebuie să fie oarbă şi stupidă şi să se sustragă analizei şi gândirii. Ea apare din înţelegerea lucrurilor, a motivelor pentru care acestea există.

2. Respectul faţă de sine

Acesta constă în a fi conştient de calitatea ta de practicant al Dharmei şi în a te abţine, pe acest considerent, de la săvârşirea unor acţiuni negative. Dacă, de exemplu, cineva sugerează unui practicant al Dharmei să i se asocieze pentru a ucide, a fura sau a săvârşi orice alt act negativ, el trebuie să păstreze în minte calitatea sa de buddhist, să fie conştient că asemenea acte sunt în contradicţie cu calea virtuoasă pe care s-a angajat şi, ascultându-şi conştiinţa, să alunge o astfel de sugestie. Acesta este rolul factorului mental numit respectul faţă de sine, care previne săvârşirea unor fapte negative în raport cu tine însuţi.

3. Respectul uman

Spre deosebire de respectul de sine, respectul uman priveşte părerea pe care ceilalţi o pot avea despre actele noastre. Dacă cineva încearcă să ne convingă să săvârşim o faptă nefavorabilă, ne va reţine jena faţă de alţii, teama de a nu-i dezamăgi pe ceilalţi în calitatea noastră de practicanţi ai Dharmei.

4. Detaşarea

Bogăţia, renumele, hrana, posesiunile etc., sunt plăceri susceptibile de a ne trezi ataşarea. Dacă ne gândim, însă, la inconvenientele şi consecinţele nefaste ale ataşării, dându-ne seama că ea dă naştere suferinţei şi că, în fond, aceste obiecte sunt fără mare valoare, o vom respinge. Vom face în aşa fel încât ea să nu se mai producă. Aceasta este funcţia factorului mental numit detaşare. Se poate, de exemplu, să fim foarte ataşaţi de flori. Putem înlătura această atașare realizând că este lipsită de sens, florile fiind atât de efemere. Este uşor de înţeles că ataşarea faţă de flori nu are fundament.

Dar tot ceea ce face, în general, obiectul ataşării nostre, nu are valoarea pe care i-o atribuim şi nu justifică, mai mult decât florile, să ne ataşăm de el. Detaşarea este un factor foarte important. De obicei ne ataşăm de o mulţime de lucruri fără importanţă, care ne aduc multe necazuri şi ne împing la săvârşirea a numeroase acte negative, pentru care ne risipim energia, timpul şi, în ultimă instanţă, întreaga viaţă.

5. Lipsa aversiunii

Putem avea aversiune faţă de oameni, animale, lucruri, faţă de cum e vremea, faţă de vânt… Imediat ce se produce o circumstanţă prielnică declanşării aversiunii, să ne dăm osteneala a ne gândi la consecinţele ei nefaste: ea provoacă suferinţele noastre şi pe ale celorlalţi; ea se află la baza celor mai negative karme din câte există şi nu are, aşadar, nicio justificare. Prin aceste observaţii vom îndepărta ura şi aversiunea.

Acesta este rolul factorului mental numit lipsa aversiunii, care se înrudeşte cu răbdarea şi toleranţa, căci ne face să fim conştienţi de răul produs de ură şi ne convinge să renunţăm la ea. Practicarea răbdării este, într-adevăr, extrem de importantă, căci este sursă de bucurie, calm şi armonie, pentru sine şi pentru alţii.

6. Lipsa ignoranţei

Ea este de domeniul înţelepciunii pe care am explicat-o când am vorbit despre cei cinci factori determinanţi şi se opune ignoranţei oarbe care ne întunecă mintea, făcând-o inaptă de o percepere corectă a fenomenelor. Spre deosebire de factorul mental înţelepciune, care se aplică tuturor domeniilor cunoaşterii şi tuturor acţiunilor, lipsa ignoranţei are ca obiect practica Dharmei; ea este puterea de discernământ şi de cunoaştere aplicată acţiunilor virtuoase, care distinge ce este Dharma de ce nu este ea.

În general, există două feluri de înţelepciune: înţelepciunea înnăscută şi înţelepciunea dobândită. Înţelepciunea sau inteligenţa înnăscută se manifestă spontan la anumiţi copii ale căror capacităţi de înţelegere sunt deosebit de dezvoltate. Când această înţelepciune urmează calea Dharmei, ea devine lipsa ignoranţei. La unii copii, inteligenţa înnăscută se poate manifesta într-un mod mai special în studiul Dharmei, demonstrând o deprindere anterioară cu studiul şi cu practica Dharmei. Datorită familiarizării cu aceste practici în vieţile precedente, un copil poate, graţie împrejurărilor favorabile, să manifeste o inteligenţă ieşită din comun, să înţeleagă o mulţime de lucruri fără a avea nevoie de multe explicaţii. În consecinţă, dacă vrem ca mai târziu să posedăm această inteligenţă a Dharmei, este indispensabil să o studiem asiduu de pe acum.

Cât priveşte înţelepciunea dobândită, ea este proprie celor care nu înţeleg imediat, dar care, prin practică şi efort, îşi dezvoltă şi ameliorează cunoştinţele.

În alte domenii decât înţelepciunea sau inteligenţa, putem observa la unii copii diferite înclinaţii foarte pronunţate, fie o tendinţă naturală spre compasiune, fie, dimpotrivă, spre faptele urâte. Acestea sunt semnul deprinderii cu aceste purtări în timpul vieţilor anterioare. Chiar şi gemenii au câteodată tendinţe naturale foarte diferite; unul poate fi bun iar celălalt crud datorită unei obişnuinţe din trecut cu acţiuni de natură foarte diferită. Puterea obişnuinţei este uşor de observat în practica meditaţiei; începătorii au dificultăţi mari şi obosesc repede, dar după ce se obişnuiesc cu ea, o execută cu uşurinţă.

Fraţii şi surorile seamănă adesea din punct de vedere fizic, căci corpurile lor s-au născut din celulele aceloraşi părinţi; dar minţile lor, provenind din vieţi precedente distincte, ale unor indivizi distincţi, sunt neasemănătoare şi manifestă tendinţe diferite. Aceste observaţii ne conduc la cele spuse mai înainte privind karmele acumulate în vieţile anterioare şi care îşi produc rezultatele în prezent. Poate că dumneavoastră vă îndoiţi de existenţa vieţilor trecute. Aceste observaţii sunt, însă, tot atâtea semne care le confirmă existenţa.

7. Energia

Ceea ce numim aici energie este un factor mental de zel entuziast orientat spre înfăptuirea de acţiuni pozitive, în virtutea căruia ne face plăcere să depunem un efort fără să simţim oboseală sau delăsare.

Această energie justă este foarte importantă şi în practicarea Dharmei. Într-adevăr, datorită ei perseverăm până la capăt, neobosiţi, fără să ne dăm bătuţi la cea mai mică ocazie. Factorul mental virtuos numit energie nu are nimic de-a face cu energia dirijată spre acţiunile defavorabile, nevirtuoase, care reprezintă un factor perturbator al minţii.

8. Aptitudinea (predispunerea)

Datorită acţiunii acestui factor mental, mintea este aptă, predispusă să practice acţiunile virtuoase. El se apropie de factorul mental energie; când se manifestă, el risipeşte oboseala, torpoarea fizică şi mentală, căci acţionează deopotrivă la nivelul corpului. Când medităm, de exemplu, datorită acestui factor numit aptitudine, nu avem nicio senzaţie fizică dezagreabilă. Dimpotrivă, corpul ne este uşor şi se simte bine; astfel, cu trupul şi cu mintea într-o stare de mulţumire, putem practica Dharma cu uşurinţă.

9. Autodisciplina

Acest factor mental aparţine domeniului energiei. El face astfel încât mintea trează este capabilă să îndepărteze factorii perturbatori, atunci când aceştia apar, şi o protejează de dorinţă, de aversiune, de gelozie… Dacă o mamă grijulie îşi vede copilul apropiindu-se de o prăpastie, de un râu sau de un şarpe, ea îl reţine ca să-l ferească de pericol. Mintea noastră este ca un copil neastâmpărat, expus pericolului, pe care autodisciplina îl reţine şi-l protejează de factorii perturbatori. Printre factorii mentali virtuoşi pe care îi studiem acum, autodisciplina este de o mare importanţă. Într-adevăr, dacă acordăm deplină libertate minţii noastre, asemeni unui copil expus la mari pericole şi care este lăsat singur şi nesupravegheat, ea va comite greşeli grave cu consecinţe dramatice. Neexercitând niciun control asupra factorilor perturbatori care i se prezintă, ea îi va urma şi le va ceda, creând numeroase karme negative.

10. Ecuanimitatea (echilibrul minţii)

Acest factor mental are funcţia de a menţine stabilitatea, egalitatea, echilibrul minţii în timpul meditaţiei, astfel încât ea să nu fie distrasă de alte obiecte şi să nu cadă în apatie sau somnolenţă.

11. Non-violenţa

Înseamnă lipsa reavoinţei. Ea împiedică apariţia dorinţei de a face rău altuia şi ne face să înţelegem absurditatea agresivităţii, a duşmăniei, a răutăţii. Non-violenţa alungă răutatea; ea este apropiată de compasiunea care ia naştere la vederea suferinţei altcuiva.

Am văzut deci cei unsprezece factori mentali virtuoşi care intervin când mintea funcţionează într-un sens pozitiv, favorabil. Dacă facem efortul să-i cultivăm, putem progresa în practica Dharmei. Mintea noastră este ca un copil influenţabil. Factorii mentali virtuoşi îl atrag în sus, iar factorii mentali nevirtuoşi, perturbatori, în jos.

Vom vedea acum care sunt factorii mentali nevirtuoşi, numiţi kleșa, din care iau naştere funcţiile negative, defavorabile, ale minţii. Ei sunt grupaţi în şase factori perturbatori de bază şi douăzeci de factori secundari.

Cei şase factori perturbatori de bază

1. Dorinţa-ataşare

Poate fi îndreptată spre obiecte, bunuri, persoane, locuri… Se poate, de exemplu, ca un loc să fie plăcut dar, datorită puterii ataşării, să îi supraestimăm calităţile. Atașarea ne face să atribuim obiectului o valoare pe care acesta nu o posedă şi să-l vedem mult mai frumos, mai preţios, mai valoros decât este în realitate. Ne ataşăm şi mai mult de el, îl dorim şi ne este foarte greu să înlăturăm această ataşare. Atunci, subjugaţi de respectivul obiect, acumulăm numeroase karme negative. Când avem pământ şi apă într-un vas, ne este uşor să-i golim conţinutul oricând voim; dacă însă vasul este impregnat de miros, acesta va fi greu de înlăturat. Tot astfel, vom avea multe dificultăţi să ne debarasăm de ataşare.

2. Ostilitatea

Veţi înţelege fără dificultăţi că aceasta e mai uşor de identificat decât dorinţa. Într-adevăr, indiferent dacă se manifestă faţă de un obiect, faţă de o persoană sau faţă de vreme… când ea pune stăpânire pe noi, ne simţim nefericiţi. Iar dacă obiectul ostilităţii este o persoană, ea dă naştere voinţei de a face rău. Or, ura ne urâţeşte, ne alterează trăsăturile şi atitudinile fizice şi se manifestă prin cuvinte dezagreabile. Ea este cauza suferinţelor noastre şi ale celorlalţi şi antrenează crearea de karme negative, mai întâi mentale, apoi verbale şi în cele din urmă corporale. Totuşi, ne debarasăm mult mai uşor de ostilitate decât de ataşare, căci obiectul ataşării este plăcut şi ne vine greu să ne separăm de ceva ce ne place.

Dimpotrivă, când ne invadează sentimente duşmănoase, ele ne fac să suferim; le vedem uşor repercursiunile şi vom dori cu siguranţă să le eliminăm. Dacă două persoane ne fac un rău identic, dar una acţionează cu ipocrizie, utilizând cu abilitate cuvinte frumoase, pe când cealaltă ne acuză, ne insultă, ne loveşte… vom avea mult mai multă simpatie şi atracţie faţă de prima persoană, deşi în realitate amândouă ne fac la fel de rău. Dorinţa-ataşarea ne afectează la fel de mult ca şi ostilitatea, dar în măsura în care ne place obiectul său, avem tendinţa să o considerăm ca pe o calitate, în timp ce consecinţele rele ale ostilităţii le înţelegem imediat, căci suferim chiar de la apariţia ei.

3. Orgoliul

Şi aceasta este o supraestimare, o exagerare, în modul cum ne percepem pe noi înşine. Indiferent care ne sunt calităţile, datorită orgoliului le supraevaluăm mult dincolo de realitate; ne imaginăm că suntem extraordinari, că suntem superiori celorlalţi. Obiectele orgoliului sunt diverse: unii sunt mândri de frumuseţea lor fizică, alţii de bogăţiile pe care le posedă, iar alţii de cunoştinţele lor intelectuale, sau de orice altă calitate… De exemplu, dacă am studiat puţin Dharma, ne putem imagina că ştim multe lucruri, mult mai multe decât cunoaştem în realitate, drept care suntem mândri. Pe scurt, de fiecare dată orgoliul va exagera calităţile reale ale obiectului său, astfel încât stima pe care o avem faţă de noi înşine va fi disproporţionată în raport cu faptele.

Orgoliul constituie unul din cele mai mari obstacole în dobândirea calităţilor. Într-adevăr, când ne credem superiori sau perfecţi, nu vedem niciun motiv pentru a încerca să ne ameliorăm, să evoluăm. De aceea, neaspirând la nicio altă achiziţie sau practică, ne lipsim de foloasele pe care le-am putea obţine. Orgoliul ne umflă ca pe un balon. Nimic nu poate sta pe suprafaţa lui rotundă. De asemenea, orgoliul ne face impermeabili la acumularea de calităţi. Următoarea metaforă este adesea evocată:

„Apa virtuţilor nu rămâne pe balonul orgoliului.”

4. Ignoranţa

La modul general, ignoranţa se caracterizează prin obscuritatea mentală care ascunde toate aspectele cunoaşterii, împiedicându-ne să vedem lucrurile aşa cum sunt, să înţelegem legea karmei, natura suferinţei, lipsa existenţei în sine. Vom trata aici unul dintre aspectele sale cel mai profunde: perceperea existenţei intrinseci.

Pentru a înţelege bine ce este ignoranţa, trebuie să ajungem la o percepţie clară a eului pe care ea îl percepe, a eului căruia trebuie să-i negăm existenţa. Or, aceasta nu se poate realiza decât prin analiză. Dacă este corect efectuată, această investigaţie în natura eului se va dovedi extrem de utilă. Totuşi, ea prezintă anumite pericole. Dacă ne înşelăm, riscăm să ne pierdem în viziuni complet eronate. Toate activităţile, toate acţiunile noastre sunt puse în mişcare prin concepţia eului. Ne gândim: „Eu fac aceasta sau aceea”. În aceste zile ne spunem: „Eu voi studia, eu voi practica Dharma, eu voi medita, eu, eu, eu…” Dar să ne întrebăm şi să cercetăm ce este acest eu care studiază, meditează… Unde este el? Cum este el? În ce mă priveşte, eu m-aş întreba: „Unde este Gheșe Rabten?”. Gheșe Rabten este aici, învăţându-i pe ceilalţi. Dar acest individ „Gheșe Rabten”, unde există el cu adevărat? Unde îl putem găsi?

Să privim în noi înşine: Este eul un corp? Dacă da, unde este el? Braţele, capul, trunchiul, picioarele sunt eul? Analizând metodic, vom înţelege că eul nu este nici corpul, nici oasele, nici muşchii, nici nervii, nici sângele. Într-adevăr, vom gândi, eul nu este corpul. Cei mai mulţi dintre voi vor spune: „Eul este mintea”. Dar eul nu este nici corpul, nici mintea. În plus, ne este imposibil să identificăm eul ca pe o entitate complet separată de corp sau de minte. Pe parcursul acestor investigaţii, negăsind eul nici în corp, nici în minte, riscăm să tragem concluzia că eul nu există. Eu nu exist. Totuşi, noi existăm foarte bine, căci studiem, mâncăm, muncim… Pe scurt, trăim cu adevărat.

În realitate, e extrem de greu să înţelegem modul de existenţă al eului. Atât timp cât nu percepem lipsa existenţei în sine, existenţa intrinsecă – vidul (vacuitatea) – nu vom putea percepe modul de existenţă al eului. Voi reveni ulterior asupra a ceea ce înseamnă vidul, absenţa existenţei intrinseci sau inerente. Reflecţiile voastre trebuie să vă conducă la înţelegerea clară că eul, deşi nu este nici corp, nici minte, există, că individul există. Acest lucru este esenţial, căci dacă ajungeţi la concluzia că nefiind nici corp, nici minte, eul nu există deloc, riscaţi să consideraţi fiinţa umană ca pe un lucru fără valoare, un obiect inert, neavând mai multă importanţă decât o bucată de lemn. Or, dimpotrivă, viaţa omenească este infinit de preţioasă. Omul are posibilităţi imense. El are în primul rând capacitatea de a gândi.

Când ajungem la acest punct al investigaţiei noastre, înţelegând că eul nu există nici în corp, nici în minte, ne găsim într-o situaţie deosebit de periculoasă, ca în mijlocul unei circulaţii intense, la o încrucişare de drumuri unde s-ar intersecta numeroase căi rutiere şi feroviare: trebuie să fim de două ori mai atenţi ca să nu greşim drumul şi nici să nu fim loviţi de un vehicul.

Pericolul care ne pândeşte în timpul acestei analize constă în adoptarea unor concepţii greşite care să ne conducă, de exemplu, la a nega existenţa vieţilor viitoare şi a considera, în consecinţă, că putem face tot ce poftim în această viaţă, că orice comportament este acceptabil şi că nu e nevoie să ne preocupăm de viitor. Este ca şi cum, având rezerve de hrană pentru o lună, ne-am spune: „Eu pot foarte bine să mănânc totul azi, nu-mi pasă ce va fi mâine. Mâine, eu nu voi avea nevoie să mănânc”.

Am văzut deci în ce fel trebuie să abordăm cercetarea modului de existenţă al eului. Dar acum să vedem în ce fel percepe ignoranţa, cu concepţia ei greşită, existenţa inerentă a eului.

Dacă pe neaşteptate, deşi suntem nevinovaţi, cineva ne acuză că am furat, că am minţit…, ne vom revolta: „Eu nu am făcut aşa ceva. Eu nu am furat. Eu nu am minţit… ”. În acest protest al fiinţei noastre, eul va apărea cu multă forţă şi limpezime. La fel se întâmplă când un eveniment favorabil face să ne simţim deosebit de fericiţi, când aflăm, de exemplu, că am fost promovaţi, când suntem felicitaţi sau ni se elogiază calităţile… Dintr-o dată plăcerea pe care o trăim face să apară un eu foarte puternic, a cărui existenţă ne pare aproape concretă, solidă.

Concepţia existenţei inerente, a existenţei în sine, nu este altceva decât această percepţie a unui eu foarte puternic (care, de fapt, nu există). Am văzut până acum că analiza acestui eu foarte puternic ne arată că el nu este nici corpul, nici mintea, că de fapt el nu există deloc. Cu toate acestea ignoranţa, sau, cu alte cuvinte, concepţia existenţei inerente sau a existenţei în sine, îl percepe şi i se ataşează ca unei realităţi. De fapt, adevărata noastră modalitate de a exista – natura individului – şi concepţia ignoranţei care percepe existenţa inerentă a eului, sunt diametral opuse. Această ignoranţă rămâne constant în noi. Totuşi, în funcţie de unele circumstanţe deosebit de favorabile sau de ostile, ea se întăreşte în anumite momente, pentru a se calma apoi în situaţii mai neutre. Dar indiferent dacă se manifestă sau nu în mod vădit, ea nu încetează să perceapă eul ca având o existenţă inerentă. Am putea-o compara cu un şarpe ce doarme liniştit, dar care se ridică brusc şi se enervează când îl zgândărim cu un băţ.

Ignoranţa este la originea tuturor factorilor perturbatori ai minţii, kleșa, a celor pe care i-am studiat deja şi a celor pe care îi vom aborda ulterior; în consecinţă, ea este şi rădăcina tuturor karmelor negative şi, deci, sursa tuturor suferinţelor prezente şi viitoare. Este ca rădăcina unui copac ale cărui produse, ramuri, frunze, flori şi fructe, vor fi toate otrăvitoare. La fel, toate suferinţele, toate karmele nevirtuoase, toţi factorii perturbatori ai minţii derivă din această unică rădăcină care este ignoranţa. Este inutil să căutăm ignoranţa în afara noastră. Trebuie să privim în noi înşine pentru a o identifica şi a vedea felul în care ea percepe existenţa în sine. Doar atunci putem încerca să o distrugem.

Repet, acest efort nu poate veni decât din interior. Nici o maşinărie, oricât de puternică, nici întreaga energie a lumii exterioare, nu este capabilă să distrugă ignoranţa. Singurul mijloc prin care i se poate pune capăt se găseşte în noi înşine. Acest mijloc este pus în mişcare de minte cu ajutorul meditaţiei. Am putea crede că dacă toate bombele de pe pământ reunite, ar distruge viaţa umană, ele ar elimina în acelaşi timp şi ignoranţa. Dar lucrurile nu stau astfel. Aceste arme nu ar avea asupra ei niciun efect. Ele ar suprima corpurile, nu conştiinţa fiinţelor, care va continua să existe, trecând într-o altă viaţă, mereu însoţită de ignoranţă şi de întregul ei cortegiu de suferinţe. Schimbarea corpului după moarte seamănă oarecum cu schimbarea hainelor. Suntem fericiţi în anumite corpuri, mai puţin în altele, ca în nişte haine mai mult sau mai puţin confortabile. Dar ignoranţa continuă să însoţească conştiinţa de-a lungul tuturor acestor vieţi succesive, atât timp cât nu o eliminăm prin mijloacele adecvate.

5. Îndoiala

Ea este în general caracterizată prin ezitarea în faţa unei alternative. Forma îndoielii de care este vorba aici tinde să respingă o propunere fără să se fi luat o decizie. Ea ar consta, de exemplu, în a te întreba dacă legea karmei există, sau dacă există vieţi trecute şi viitoare, înclinând spre negaţie.

Examinarea diferitelor aspecte ale învăţăturilor dă naştere în mod natural anumitor întrebări, iar îndoielile noastre sunt cât se poate de fireşti. Aprofundând investigaţiile, le vom putea risipi. Ele sunt diferite de factorul mental negativ menţionat aici. Dacă însă persistăm în îndoiala negativistă care ne îndeamnă să refuzăm legea karmei, fără să fi tranşat cu adevărat problema printr-o decizie, această atitudine ne va aduce prejudicii grave, căci necunoaşterea legii cauzei şi a efectului acţiunilor riscă să condiţioneze modalităţi de acţiune total inconsecvente. Este ca şi cum, după ce am achiziţionat o maşină puternică, în loc să o punem în mişcare, neîncrezându-ne în performanţele ei, o lăsăm deoparte şi nu o folosim niciodată. În aceste condiţii, este evident că nu vom avea niciun folos de pe urma ei.

6. Cele şase vederi greşite

6.1 Vederea aplicată ansamblului tranzitoriu

Aceasta este concepţia unei entităţi personale intrinseci. Explicaţiile date mai înainte privind ignoranţa vă vor permite să înţelegeţi mai bine despre ce este vorba aici. Ansamblul tranzitoriu este constituit din cele cinci agregate psiho-fizice care asociază corpul şi mintea. Concepţia unei entităţi personale intrinseci se formează, într-adevăr, pe baza acestor agregate. Ea se distinge de ignoranţă în măsura în care nu are ca obiect decât propria noastră individualitate. Percepţia unui eu foarte puternic, foarte concret, se operează atunci exclusiv asupra personalităţii noastre, în timp ce ignoranţa percepe existenţa inerentă a tuturor fenomenelor, a individualităţii noastre, dar şi a celorlalte fiinţe şi lucruri. Pornind de la această concepţie a unei entităţi personale intrinseci, percepem cu forţă ce este al meu: braţul meu, prietenii mei, lucrurile mele… Şi considerăm că toate aceste obiecte există aşa cum sunt ele percepute de vederea aplicată ansamblului tranzitoriu. Plecând de aici, creăm numeroase acţiuni negative.

Prin urmare, vederea aplicată ansamblului tranzitoriu şi ignoranţa se disting doar prin obiectele lor, nu şi prin modul cum percep ele aceste obiecte, care este identic. Fără îndoială că acum vă este greu să înţelegeţi modul de funcţionare al ignoranţei şi al concepţiei despre o entitate personală intrinsecă (vederea aplicată ansamblului tranzitoriu), dar veţi reuşi treptat acest lucru, aprofundându-vă şi rafinându-vă analiza. Nu spuneţi: „Renunţ, căci este prea greu”. Prin efort şi perseverenţă veţi ajunge să înţelegeţi subiectele cele mai dificile, iar cele mai simple vi se vor părea cu atât mai uşoare.

6.2 Viziunile extreme

Ele constituie al doilea tip de viziuni greşite. Am văzut că viziunea aplicată ansamblului tranzitoriu percepe eul, ceea ce este al meu, ca existând în sine, intrinsec, cu forţă şi independenţă. Aici, prima dintre viziunile extreme constă în a percepe acest eu, obiect al viziunii aplicate ansamblului tranzitoriu, ca având o existenţă permanentă. Este ceea ce numim viziunea extremă a eternalismului. A doua, pe care o vom numi viziunea extremă a nihilismului, consideră că eul, obiect al viziunii aplicate ansamblului tranzitoriu, există, apoi dispare complet în momentul morţii, stingându-se definitiv în neant, fără nicio formă de continuitate.

6.3 Ataşarea faţă de superioritatea vederilor greşite

Această constă dintr-o adeziune personală la supremaţia viziunilor greşite. El consideră, de exemplu, că viziunea aplicată ansamblului tranzitoriu şi viziunile extreme ale nihilismului şi eternalismului sunt filosofii superioare, perfect corecte.

Prima dintre viziunile greşite, cea aplicată ansamblului tranzitoriu, rămâne permanent în noi, în timp ce următoarele două (viziunile extreme şi ataşarea faţă de superioritatea viziunilor greşite) nu se produc decât din când în când, în urma investigaţiilor filosofice sau prin familiarizarea cu anumite doctrine sau şcoli de gândire.

6.4 Ataşarea faţă de superioritatea unor etici şi discipline false