Quinn făcu un pas spre ea, chiar dacă era deja înghesuială. Plasând o mână pe raftul de lângă brațul ei, el o prinse eficient în cursă în locul unde se afla. Văzându-i ochii rătăcind peste umărul lui, către bărbatul cu care vorbise... Quinn mormăi: „Nu te lăsa distrasă în seara asta, Kat. Te avertizez. Doar pentru că nu vii cu noi la vânătoare nu înseamnă că un vampir nu poate intra pur și simplu pe ușa acestui bar.”

Kat oftă știind că acesta era cel mai vechi truc din carte. Fă pe cineva să creadă că este important, oferindu-i un mic job secundar sigur. „O să fiu bine,” îi spuse ea în timp ce se lăsă brusc în jos pe sub brațul lui și se îndreptă spre Trevor. „Și dacă voi avea nevoie de ceva, am deja pe cineva dispus să mi-o dea”. Ultima parte o spuse cu o tentă seducătoare în voce. A fost o minciună, dar Quinn o supărase.

A rânjit în sinea ei știind cum Quinn a crezut că se referă la ceva sexual iar Trevor a crezut că vorbește despre vânătoarea de vampiri din această seară. Warren a ales acel moment pentru a termina și a-i semnala lui Quinn că este gata să plece.

Buzele lui Quinn se înăbușiră, în timp ce el pășea în spatele lui Kat și se aplecă, aproape că își ștergea buzele de ureche: ”Să ai o noapte sigură.” Se uită că umflăturile de gâscă se întinseră pe gât și pe umăr cu satisfacție.

Kat a prins marginea barului, când genunchii i s-au slăbit. Încurajându-se, ea a sărit când vocea lui Michael a venit chiar în spatele ei.

"Aveți grijă cât de greu trageți coada pisicii, iubire", îi aminti Michael, apoi dădu din cap la Trevor înainte de a se întâlni cu Kane pe acoperiș.

Trevor se încruntă în fața uimită a chipului lui Kat. „Ăsta nu era un vampir?”

„Nu, acela era un gentilom și ne ajută să urmărim monștrii adevărați”, a spus Kat încrezătoare în timp ce adăugă încet, și este singurul care nu a făcut niciun fel de vâlvă despre ieșire mea în această seară. „Totuși, se pare că rămânem în urmă. Ești gata să plecăm?”

*****

Kane se plimba neliniștit înainte-înapoi pe acoperiș, fumând o țigară și fluturând ocazional din brațe. Începea să devină agitat, așteptând ca Michael să apară.

„Jaguari și pume,” murmură el. „Sunt mai răi decât pisicile de casă. Toată lumea trebuie să domine peste ceilalți. Mai degrabă aș colabora cu Coioții decât să am de-a face cu asta."

Michael veni deasupra marginii acoperișului chiar în spatele lui Kane, surprinzându-l în mijlocul tiradei agitate. Se încruntă când Kane tăcu imediat și privi într-o parte, luând act de prezența lui.

„La naiba, Kane, ai de gând să vorbim despre ce te deranjează sau nu?” Întrebă Michael în timp ce micșoră distanța dintre ei.

„Sau nu,” răspunse Kane.

„Bine,” așteptă Michael, știind că mai tare decât cearta Kane urăște să fie tratat cu tăcere. Îi plăcea când avea dreptate.

Kane merse către marginea clădirii, mărind încă o dată distanța dintre ei. Uitase cum se putea furișa Michael pe lângă el... nu se mai întâmplase de mult timp. „Raven părea puțin dezamăgit de faptul că armata lui lipsea de la depozit... îi lipseau o parte dintre nebuni. Presupun că vampirii care au ratat mica noastră petrecere a morții probabil aveau nevoie de un loc unde să-și petreacă ziua, așa că o să verific.”

Michael nu a spus niciun cuvânt când Kane s-a aruncat încă o dată de pe marginea acoperișului și a aterizat pe trotuar. Chiar când a pășit pe margine, gata să cadă așa cum a făcut Kane, ceva de pe acoperișul de peste drum i-a atras atenția.

Îndreptându-și privirea într-acolo, Michael zări umbra tocmai când aceasta dispăru. Ceva legat de umbra aceea păruse familiar, dar nu putea să-și dea seama ce anume.

Avea Kane un hărțuitor sau era chiar el ținta? Încercând să își suprime senzația pentru moment, își aruncă privirea în jos și zâmbi în cădere. Deși nu mai putea să-l vadă pe Kane și știa calea spre depozit, în loc să urmeze un traseu anume, a urmărit atracția propriului sânge din venele lui Kane. Până să fi ajuns la depozit, putea deja auzi strigătele vampirilor pe care Kane îi prinsese cu garda jos.

Se opri în ușă, folosindu-și vederea sporită pentru a vedea în întunericul camerei uriașe. Kane avea deja doi vampiri pe el și alți câțiva erau de părere că tactica de predare a ștafetei era o idee grozavă. Pășind înăuntru, a tras ușa închizând-o în spatele lui pornind înainte, când vocea lui Kane a răsunat puternic.

„Lasă-mă pe mine să mă ocup de asta. Doar să nu lași pe vreunul dintre ei să treacă de tine", spuse Kane puțin fără respirație, în timp ce răsuci gâtul vampirului care încerca să-i sfâșie traheea. Se smuci când niște colți i se cufundară în umăr, făcându-l să-și piardă priza pe care o avea pe primul vampir.

Ambele sprâncene ale lui Michael au dispărut sub părul lui suflat de vânt, dar s-a retras ușor sprijinindu-se de ușă. „Bine, dacă ești sigur.” El și-a încrucișat brațele peste piept și s-a sprijinit înapoi de metal.

„Ei bine… M-am plictisit", a spus el după o clipă și s-a uitat la vampirii fără suflare care nu erau încă angrenați în luptă. „Presupun că niciunul dintre voi nu mi-ar face onoarea de a lua-o la goană?”

Când Kane reuși să decapiteze primul vampir, unul de pe margine s-a întors să facă exact ce sugerase Michael, dar brațul lui Kane s-a întins și l-a apucat de haina de piele pe care o purta. „Nu prea cred,” mârâi el în timp ce îl trase în luptă.

„Mămica ta nu te-a învățat să împărți?" Michael zâmbi în timp ce îl privea pe Kane luând bătaie ca la fasole. Simțea cum Kane avea nevoie acum de durere ca să-l ajute să se simtă în viață. Nu avea nicio îndoială despre Kane că ar fi ultimul vampir rămas în picioare, iar această eliberare de furie și violență ar putea ajuta chiar la regăsirea prietenului său... Terapia la cel mai înalt nivel.

"Mama mea a fost o hoață", răspunse Kane ridicându-se și împingându-și picioarele în pieptul unui vampir care fugea înverșunat către el. Vampirul a zburat cât colo și Kane a aterizat pe spate. Aruncându-și picioarele în sus, se ridică într-o clipă. „Nu era dispusă să împartă”.

„Amândoi știm că mama ta nu a fost o hoață,” spuse Michael. „Era o doamnă bine-crescută.”

Kane fu lovit în față și zbură în spate. Michael a urmat mișcarea, pe măsură ce Kane a zburat pe lângă el în aceeași grămadă de gunoi în care l-a trimis Kriss. A oftat atunci când l-a observat pe Kane că devenea o pulpă sângeroasă. Kane se repezi din nou în luptă, distrugându-i pe ticăloși în timp ce înainta.

"Aveți nevoie de ajutor deja?" întrebă Michael pe fundalul sunetului de oase rupte și picioare călcând în bălțile care creșteau din ce în ce mai mult cu fiecare minut ce trecea. Chiar a râs când Kane a început să mormăie una dintre vrăjitoriile lui Syn, dar a fost lovit în gură înainte să o poată termina.

„Nu,” urlă Kane în timp ce scuipa sânge în fața celui care îl lovise cu pumnul atât de tare, încât vedea stele verzi. Apucând o bucată de lemn dintr-un scaun pe care îl rupseră în timpul luptei, îl înfipse în gura vampirului atât de tare încât îi ieși prin ceafă.

Michael se strâmbă dar fără a interveni. A urmărit îndeaproape, numărând trei vampiri căzuți și alți patru de rezolvat. Kane era un luptător neînfricat, cu atât mai mult acum decât înainte de a fi îngropat de viu. Ceea ce i-a amintit lui Michael de singura întrebare pe care nu o pusese încă: cum a rupt Kane vraja de legământ fără sângele sufletului său pereche?

La mai puțin de douăzeci de minute mai târziu, Kane se prăbuși în genunchi. S-a uitat prin ceața roșie a vederii sale către sunetul de aplauze care se apropia. Își șterse gura de sânge și încercă să se împingă în sus de pe podea. A râs când nu a funcționat, deoarece podeaua era sticloasă de la atât sânge.

„Și câștigătorul primește o sută de plasturi și o noapte bună de odihnă la casa lui Michael.” S-a aplecat cuprinzându-i talia lui Kane cu brațul pentru a-l ajuta să se ridice. Se legănară amândoi până ca el să-i echilibreze.

„Ai o casă?” Întrebă Kane în speranța că dacă va continua să vorbească, nu va leșina înainte de a ajunge acolo. Știa unde locuiește Michael, dar nu voia să recunoască asta pentru că i-ar fi amintit acestuia să fie supărat pe el pentru că a stat departe. Nu era tocmai mulțumit de sine cu privire la asta, dar simțise nevoia să păstreze distanța.

„Da, acum sunt adult. În plus, sicriele nu mai sunt la modă.” Se înfioră pe interior, realizând că lui Kane poate nu i se va părea gluma ca fiind foarte amuzantă. „Locația este imensă. A fost un fel de muzeu de artă în stil victorian până când au construit unul modern în Beverly Hills. Poate dacă te-ai muta cu mine, locul s-ar simți mai degrabă ca un cămin.”

„Vreau un cățeluș”, a declarat Kane din senin în timp ce se concentra pe rutina de a pune un picior în fața celuilalt, rutină care, de regulă, te împiedică să cazi.

„Vrei un ... ce?” întrebă Michael.

„Dacă ne mutăm împreună, atunci pot alege un cățeluș”.

Michael a trebuit să-i zâmbească vechiului său prieten. Se părea că dragostea lui Kane pentru canine nu se diminuase de-a lungul deceniilor.

Capitolul al 3-lea

„Deci, ce se întâmplă cu Micah?” Îl întrebă Nick pe Steven în timp ce intrau în parcarea de lângă biserică, oprind între două dintre autobuze.

„Micah și Quinn s-au luat la cearta, ca de obicei, cu privire la cine face regulile și Micah a plecat pentru a se răcori puțin.” Răspunse Steven în timp ce cobora din mașină. Încă i se părea amuzant că toți Jaguarii conduceau ... ai ghicit ... jaguar. „La naiba, s-au învățat reciproc cum să lupte, așa că dacă se lasă lați unul pe celălalt, nu este mare lucru.”

„Atunci de ce nu s-a întors?” A subliniat Nick.

„Aceasta este întrebarea, nu-i așa?” oftă Steven. „Quinn crede că Micah a fugit, dar eu știu mai bine.”

„Ce te face atât de sigur?” Întrebă Nick curios.

„Pentru că Alicia fusese acasă de numai câteva săptămâni înainte ca el să dispară. Micah număra zilele până când o putea el aduce acasă. Chiar și atunci când Nathaniel era în viață, Micah a fost cel care s-a comportat mai mult ca un tată față de ea. Lui nu i s-ar fi năzărit niciodată să plece, acum că ea este acasă. „A ridicat el din umeri, adăugând: „Sau dacă ar decide să abandoneze familia, atunci cel puțin ar fi luat-o cu el”.

Nick dădu din cap întrebându-se dacă vampirii erau responsabili pentru dispariția lui Micah. Într-un fel, asta nu părea deloc să fie un lucru bun, așa că, de dragul lui Micah, Nick a sperat că acesta doar își pierduse cumpătul și încă nu l-a găsit. Îi va pune Aliciei mai multe întrebări mâine.

Steven ridică ochii spre imensa biserică cu toate sculpturile și statuile sale complicate. Faptul că părea ca fiind importată din Roma, vorbea despre banii pe care trebuie să-i aibă oamenii păcătoși care i-au trecut cu grație ușile. Cei extrem de bogați erau cei mai păcătoși, de aceea au făcut un astfel de spectacol al religiei lor.

Adevărul era că în acest loc primarul orașului venea în fiecare duminică să dea mâna și să facă schimb de bani cu mafia, chiar după liturghie. Deci întrebarea pe care și-o pusese era...ce căuta fata aceea singură aici în toiul nopții?

Biserica era în mare parte întunecată, cu excepția câtorva ferestre care încă luminau la etajul al doilea. Din ce își amintea, probabil că aceea era zona birourilor. Se întrebă dacă preotul pe care îl lăsase în siguranță în dulap locuia de fapt aici. Era ceva ce nu se gândise niciodată să presupună până acum. Catolicii erau un grup foarte devotat, le-ar recunoaște asta.

Îl informase deja pe Nick cu privire la ceea ce s-a întâmplat noaptea trecută...ei bine, cel puțin mare parte din ce se întâmplase. Nu avea de gând în niciun caz să repete incidentul cu roba băiatului de cor. Clătinând din cap, Steven trase de ușa din față, așteptându-se să fie blocată, dar, din păcate, se deschise.

„Nu prea inteligent.” se încruntă Nick în timp ce scoase cuțitul cu mâner din os din mânecă și se strecură înăuntru. „Ai crede că după ce s-a întâmplat noaptea trecută, ar începe să încuie ușile.”

„Poate cum spune zicala...este întotdeauna deschisă.” ridică Steven din umeri, intrând cu prudență. „Sau poate că bătrânul preot așteaptă companie.”

„Repet, nu foarte inteligent.” se răsti Nick știind că nu erau singurele creaturi paranormale din clădire. „Simt mirosul oamenilor la etaj, dar mai este ceva aici și mă îndoiesc că a venit pentru spovedanie.”

„Mă duc să mă asigur că preotul este în siguranță. Dacă dai de vampiri, fii deștept și lasă-i în pace până când chemăm întăriri.” Steven urcă scările, lăsându-l pe Nick să ia propria decizie.

Nick dădu din cap și începu să caute subsolul bisericii. De obicei, cu cât monștrii erau mai răi…cu atât mai mult le plăcea să fie mai în subteran. Nu s-a deranjat să se ascundă în timp ce investiga pentru că inamicul putea vedea în întuneric la fel de bine ca el.

Găsind ușa cu eticheta „subsol”, Nick o deschise și coborî rapid pe scări. Strâmbă din nas la mirosul pregnant, umed și strănută. Urâse din totdeauna subsolurile.

Steven făcea același lucru la etaj, deschizând ușile și uitându-se înăuntru în timp ce le trecea. Văzând lumina care se infiltra pe sub ușa aceluiași birou din noaptea trecută, ciocăni de această dată

. Simțea mirosul de dincolo de ușă și știa că bătrânul era singur.

„Tu ești tu, Jewel?” întrebă vocea bătrână.

Steven făcu un pas rapid înapoi când ușa se deschise ... el și preotul ajungând față în față. Chipul bătrân și amabil cu o expresie moale s-a schimbat încet, cu ochii larg deschiși în timp ce buzele se deschideau. Steven a întins mâna, știind ce urmează, și nu a fost dezamăgit când preotul a încercat să-i trântească ușa în față.

Împingându-se în ușă, Steven intră în cameră lăsând ca greutatea bătrânului asupra ușii să o închidă în spatele lui. Întorcându-se, apucă arma care a urmat și a aruncat-o în cealaltă parte a camerei, enervându-se. „Ți-am spus data trecută, nu sunt un vampir.”

„M-am trezit în dulap.” îi aminti preotul în timp ce se dădea cu spatele la birou. Steven oftă în timp ce privea cum mâinile bătrânului scotoceau biroul încercând în mod evident să găsească o altă armă. Își ridică o sprânceană, văzându-i degetele înfășurându-se în jurul unui capsator robust.

„Nu vreau să te rănesc” îl informă Steven. „Dar dacă nu renunți la capsatorul respectiv, te vei trezi din nou în dulapul acela”. A dat din cap în semn de mulțumire când bărbatul l-a eliberat încet și s-a ridicat în picioare la înălțimea maximă, care era umbrită de a lui.

„Am senzația că nu ai venit aici să te spovedești.” încă se putea distinge teamă în glasul bătrânului.

„O, părinte, știu că am păcătuit”, zâmbi Steven, dar, văzând că gluma nu a fost împărtășită, apucă un scaun și îl întoarse observând că omul tresări la mișcarea bruscă. Se abținu să-și dea ochii peste cap și încălecă scaunul, așezându-și brațele pe spătarul jos. „Nu contează că fac parte din motivul pentru care încă mai trăiești? Dacă nu v-aș fi dat deoparte, s-ar fi putut să nu mai fiți de partea îngerilor. ”

„Cum ai …” preotul păru brusc mai în vârstă în timp ce merse în spatele biroului său și se așeză îngreunat. „Când mi-am revenit, am coborât scările și am găsit necunoscuți curățând. Dezordinea… Am rămas ascuns. Au fost atât de rapizi și liniștiți. Ai putea face toate astea? ”

„M-ai crede dacă ți-aș spune că avem un înger de partea noastră?” Când bărbatul își ridică bărbia aruncându-i o privire aspră, Steven continuă: „Eu și prietenul meu suntem aici pentru a ne asigura că biserica este curată încă”.

„Crezi că sunt mai mulți?” preotul își frecă fața.

„Știu că sunt mai mulți. Întrebarea este, sunt ei aici? ” Steven se ridică, știind că îl lăsase Nick singur de prea mult timp deja. Prietenul său era cunoscut ca fiind neînfricat și asta îl neliniștea. „Nu vrem să se repeta scena de noaptea trecută.”

Preotul îl privi cu atenție ca și când ar căuta o minciună. În cele din urmă, bătrânul oftă și dădu din cap: „Bine, dintr-un oarecare motiv te cred. Uneori Dumnezeu lucrează în moduri misterioase. Fă ce trebuie să faci. ”

„Să sperăm că de data aceasta nu vom găsi...demoni și poți rămâne treaz dacă promiți să rămâi aici.” Își aminti ce spusese preotul când a deschis ușa. „Aștepți pe cineva?”

„Da, trebuia să vină noaptea trecută, dar...” arătă el cu degetul mare spre dulap. „A sunat acum o oră spunând că este pe drum.”

Steven simți cum îi crescu pulsul. „A fost o fată aici noaptea trecută și trebuie să vorbesc cu ea... păr blond, frumoasă. O cunoști? "

„Jewel?” întrebă preotul. „Sigur, ar trebui să o mărit.”

„Poftim?!" spuse Steven puțin prea tare, apoi mârâi: „De când se căsătoresc preoții bătrâni cu fete tinere?”

„Hai că ești deștept”, clătină preotul din cap, punând apoi puțină emfază în încheiere. „Nu cu mine...și oricum nu este treaba ta. Să o lași pe copila aceea în pace. Are destule probleme cu monștrii pe care îi cunoaște deja. Nu o atrage într-un război al demonilor. ”

Steven se încruntă, neplăcându-i cum suna asta. Ar fi pariat bani că preotul fusese pe punctul de a spune mafioți nu monștri. Nu-i păsa de niciuna dintre rase, trebuind să se ocupe de propria sa parte de mafioți. Le plăcea să petreacă la Night Light, deoarece era unul dintre cluburile de noapte mai elegante din oraș. Te ajută să te relaxezi când clientela de clasă inferioară nu își permite să treacă porțile.

Îi fugărise încet de ani de zile și ori de câte ori apărea o problemă, intervenea întotdeauna ceva și se mutau sau dispăreau cu totul. Mafia irlandeză, mafia italiană, mafia rusă, membrii IRA, ex-KGB, Yakuza și chiar membrii presupuși ai legendarilor Illuminati... Steven nu dădea doi bani. Toți erau o apă și-un pământ în ceea ce îl privea. Dar uneori nu strică să ai câțiva de partea ta.

„Sună-o și spune-i să nu vină aici diseară.” Împinse telefonul mai aproape de bătrân încrucișându-și brațele, așteptând pentru a se asigura că preotul va face exact ce i-a cerut.

Buzele bătrânului se subțiară. Dacă ar sunat-o acasă și ar răspunde tatăl ei, Jewel ar avea mari probleme și ar putea ajunge cu fața în jos pe o alee undeva. Probabil că nici el nu ar scăpa, în ciuda faptului că esta preot. „Nu vine”, spuse el ezitant, apoi repetă mai ferm în timp ce se uită la ceasul de pe perete. „Ar fi fost aici până acum dacă venea.”

Steven simți ciocnindu-se undeva în pieptul său dezamăgirea de a nu o vedea și satisfacția de a ști că este în siguranță. Având nevoie de o distragere a atenției, se ridică și așeză scaunul înapoi așa cum îl găsise. „Mă întorc să vă anunț când am terminat.”

„Așteaptă!" strigă preotul când Steven deschise ușa. „Dacă se întâmplă să o vezi ...”

„O voi trimite direct la tine”, promise Steven ieșind.

Închizând ușa, Steven clătină din cap și porni în jos pe hol. Acest etaj era curat și trebuia să-l ajungă din urmă pe Nick înainte de a se întâmpla ceva. Coborând, privi în jur, dar nu-l putea vedea pe Nick nicăieri.

„Bine, unde naiba te-ai dus?” Mormăi Steven și începu să se uite în spatele ușilor închise.

Găsi ușa subsolului întredeschisă și s-ar fi putut plesni singur când își dădu seama de firul gândurilor Nick. „Locuri întunecate, sub pământ... DUH!”

Având grijă să creeze mult zgomot, Steven coborî scările și strâmbă din nas la căldura umedă. „La naiba, ce miroase aici.”

Se apropie de o altă ușă deschisă și păși. Nick stătea în fața cazanului, cu ușa larg deschisă împungând ceva din foc cu o tijă de fier.

„Ai găsit ceva?" Întrebă Steven.

Ca răspuns, Nick scoase fierul din foc cu rămășițele arse ale unui craniu atârnând în capăt de orbită. „Cred că este sigur să spunem că unii dintre oamenii din lista persoanei dispărute nu vor fi găsiți prea curând”.

„Cred că această biserică este un loc obișnuit pentru unii din mafia locală să își facă treaba”. Explică Steven.

„Într-o biserică catolică?” Întrebă Nick. „Nu mai este nimic sacru?”

Steven ridică din umeri: „Cam așa cum se spune, nimic nu este sigur cu excepția morții și a impozitelor”.

Nick a lăsat craniul înapoi în cazan și a închis ușa. „Sau în cazul nostru, blană și pisoi”.

Cei doi bărbați pufneau amuzați înainte ca Steven să își revină puțin. „Bine, chiar trebuie să devenim serioși.”

S-au separat, fiecare căutând într-o parte diferită a camerei mari, până când Steven a văzut ceva în spatele unuia dintre uriașele coșuri de gunoi pline cu scânduri de lemn. „Hei Nick, dă-mi o mână de ajutor cu asta.”

Nick se apropie și-l ajută pe Steven să mute cutia deoparte doar cât să poată vedea mai bine, ceea ce nu era prea departe. Un tunel mic, înghesuit fusese sculptat în piatră și direct în pământ. Întunericul era absolut și cele două feline aveau dificultăți în a vedea înăuntru.

„Aș putea la fel de bine să verific,” spuse Nick pornind înainte pentru a-și strecura cadrul subțire în gura tunelului.

Steven întinse mâna și îl apucă de braț pe Nick, clătinând din cap. „Nu, ne întoarcem și îi informăm și pe Warren și Quinn despre ce am găsit. O Pumă lipsește și, în opinia mea, asta este cu o Pumă mai mult decât ar trebui. Nu vreau să adaug și un Jaguar pe listă. ”

„Aaaawwww” zâmbi Nick încolăcindu-și strâns brațele în jurul lui Steven care era șocat. „Ție...” răsuflă exagerat continuând cu o voce vacilantă. „Ție chiar îți pasă.”

Steven îl împinse frenetic pe Nick de pe el, aruncându-l pe Jaguar în perete. „Idiotule” mormăi el în timp ce Nick râdea. „Hai să plecăm de aici."

Până când să ajungă în vârful scărilor, Steven era deja convins că Nick își pierduse mințile cândva de-a lungul drumului. În biserică era o liniște mormântală iar Steven privi spre holul care ducea la biroul de la etaj unde aștepta preotul.

„Stai aici un minut”, spuse Steven. „Trebuie să merg să vorbesc cu preotul.”

Nick ridică din umeri și se sprijini de una dintre strane să aștepte.

„Bună, Steven.” Se auzi o voce de nicăieri.

Nick a tresărit iar Steven a strigat surprins înainte să se împiedice de propriile picioare și să cadă. Nick clipi în timp ce un bărbat cu părul întunecat ieși din umbră rânjind nebunește către Steven.

„La naiba, Dean!” Țipă Steven în timp ce se ridică de pe podea. „Încetează să-mi sperii inima din piept”.

Dean zâmbi și se sprijină de unul dintre stâlpii de lângă strane, încrucișându-și brațele peste piept. „Din păcate, nu trebuie să încerc.”

„Du-te dracului!" Mârâi Steven. „Mă duc să discut cu preotul, mă întorc.”

„Vezi să returnezi roba băiatului de cor pe care ai împrumutat-o.” îl tachină Dean. „Mi-ar displăcea să văd un băiat sărman care nu se poate îmbrăca pentru biserică.”

Steven a încremenit când Dean a rostit acele cuvinte și s-a răsucit pentru a arunca o privire asupra celor căzuți.

„Halat de cor?” Întrebă Nick ridicându-și sprâncenele aproape de linia părului. „Ai îmbrăcat un halat de cor?”

„M-am transformat, a fost o urgență. A trebuit să o salvez pe această fată de la a fi stoarsă de un nenorocit de vampir ”, se apără Steven.

„Da”, chicoti Dean. „Aceeași fată în fața căreia ți-ai luat o mamă de bătaie”.

„De parcă tu nu ți-ai furat-o niciodată”, replică Steven.

Dean se opri pentru a se gândi o clipă. „Nu, nu mi-am luat șuturi în fund...nu șuturi”.

„Argh!” Urlă Steven, aruncându-și brațele în aer bântuind pe un alt hol.

Nick se uită la Dean „Ai vreo idee unde a ascuns roba?”

„Sub patul lui”, răspunse Dean.

Nick zâmbi, „Material de șantaj perfect, mulțumesc”.

„Sigur, îmi place să-l văd zvârcolindu-se...și asta dar și că el pare să creadă că o să-l iau mereu la șuturi sau ceva de genul de ăsta.”

„Sadic”, spuse Nick chicotind.

„Sunt un Decăzut”, a spus Dean. „Nu avem prea multe pentru a ne distra.”

Steven se apropie de ușa biroului preotului și ridică mâna să bată când auzi voci de cealaltă parte. Una pe care a recunoscut-o ca fiind a preotului, cealaltă era a unei femei. Coborând mâna, și-a pus urechea mai aproape de ușă pentru a putea asculta.

Jewel pășea înainte și înapoi încercând să rămână concentrată, dar îi era greu. Primul lucru care îi veni în minte când a intrat în birou a fost când fusese atacată de vampiri și a văzut un bărbat gol sau un metamorf...orice ar fi fost el. Tocmai petrecuse ultimele cinci minute răspunzând la întrebările preotului despre noaptea trecută, dar în momentul ăsta avea probleme mai mari de atât.

„Nu ar trebui să te furișezi în mijlocul nopții”, a spus preotul. „Este periculos. Ce se întâmplă dacă tatăl tău sau logodnicul tău te prind? ”

Jewel se îndreptă direct spre biroul lui și practic da cu palma în masă. „Nu, ei sunt cei care o fac periculoasă...urcându-mă pe propria fereastră și strecurându-mă pe lângă gardienii înarmați care mă țin prizonieră și încercând apoi să mă strecor înapoi fără să fiu prinsă".

„Tatăl tău încearcă doar să te protejeze.” A încercat să o liniștească, dar știa că ceea ce spune ea este adevărat. Tatăl ei venea aici în fiecare săptămână la spovedanie...spălându-și sângele de pe mâini și conștiință.

„Nu, el încearcă să mă oblige să mă căsătoresc cu partenerul său de afaceri pentru a regla o datorie! O datorie cu care n-am avut nicio legătură. Nu există o lege împotriva sclaviei în această țară?”

„Dar când tu și Anthony ați venit aici pentru întâlnire, ai spus că îl iubești din toată inima.” îi sublinie Preotul. „Acesta nu este genul de lucruri despre care ar trebui să minți. Este o rușine în ochii lui Dumnezeu ”.

„Da, bine, cei doi gardieni care stăteau în spatele scaunelor noastre...vă amintiți de ei? Cel din spatele meu îmi înfigea țeava pistolului în spate. Nu aș putea niciodată să iubesc un barbar egoist cu mâini grele precum Anthony. Mi-a promis că ne omoară pe mine și pe tatăl meu dacă nu voi continua cu nunta. Și mai devreme în seara asta, când am încercat să-i spun tatălui că nu vreau nimic de-a face cu Anthony, m-a lovit atât de tare încât acum știu unde se află stelele, pentru că le-am putut număra. ”

Atât Jewel, cât și preotul au fost uimiți când ușa biroului s-a deschis atât de tare încât s-a trântit de perete, făcând să cadă mai multe poze și o cruce placată cu aur.

Steven stătea în prag, uitându-se la ei doi. Cu toate acestea, vânătaia întunecată de pe obrazul lui Jewel l-a făcut pe Steven să vadă roșu. „Amândoi trebuie să veniți cu mine.”

Jewel își simți genunchii moi la vederea omului misterios încă în viață. Se gândise de atâtea ori că fusese ucis de vampiri de când fugise de el. De câteva ori chiar regretase până la lacrimi că fugise. Acum, că putea respira ușurată, voia să țipe.

De ce de fiecare dată când venea să vorbească cu preotul în confidențialitate, aveau o urgență? Îi era mai puțin frică de acest metamorf decât de logodnicul ei înarmat și până când nu va auzi alarme de foc sau nu va vedea vreo față cu colți, nu va pleca nicăieri.

„Nu de data aceasta” îl informă Jewel încrucișându-și brațele peste piept.

„Nu pot lăsa biserica nesupravegheată”, a început bătrânul, dar Steven l-a întrerupt repede.

El făcu în mod voit o serie de pași spre birou în timp ce vorbea: „Ați făcut o înțelegere cu diavolul și ați decis să dați enoriașii hrană vampirilor? Tu ești cel care le arde corpurile în sala boilerului? ” Când preotul tocmai deschise gura fără a spune ceva, Steven a continuat: „Sau păcătoșii cărora le predici au comis o crimă în masă în subsolul tău și au săpat un tunel pentru a scăpa?”

„O, Doamne”, bătrânul îi aruncă lui Steven o privire sumbră. „Dacă părăsesc biserica, cât va mai dura până mă voi putea întoarce?”

„Dă-mi numărul tău de telefon. Te sun în câteva ore. Nu vă întoarceți până nu vă ok-ul. ” Oftă știind că deja câștigase cearta când bătrânul începu să caute frenetic prin sertare după lucruri pe care le considera suficient de importante pentru a le lua cu el.

Jewel a încercat să rămână perfect calmă în timp ce se furișa spre ușa încă deschisă. Libertate...cum se face se trezea mereu fugind de bărbați nebuni?

„Nu mă face să te urmăresc”, scrâșni Steven în timp ce își smuci capul în lateral și o țintui cu privirea. „Am spus că el se poate duce acasă...nu tu.”

Buzele lui Jewel s-au despărțit în timp ce a înghețat în mișcare. Cum îndrăznește să-i dea un ordin? Scrâșni din dinți, dându-și seama că oricum îl ascultase. Își ridică bărbia sfidătoare când ajunse la o concluzie. În momentul în care scăpa, va continua să fugă... de toți, inclusiv de tatăl ei.

„Ce vei face cu ea?” întrebă preotul indignat.

„Voi face ceea ce nu poți face tu...o voi ține în siguranță”, a strigat Steven, nevrând să se certe pentru asta. Vânătaia de pe fața lui Jewel îi spulberase literalmente nervii și nu ar lăsa-o nici în ruptul capului să meargă înapoi la omul care i-a făcut-o.

„Nu mai am nevoie de un alt protector”, Jewel se întoarse să plece, dar se opri din scurt, văzând doi bărbați cu aspect periculos blocând ușa.

Dean simțise suferința lui Steven de la capătul scărilor, iar acum, când se uita la fata care o provoca, își dădea seama de ce. Citindu-i sufletul, a prins o imagine trecătoare a evazivului înger al morții.

„Greșești…” S-a mișcat atât de repede, că până și metamorfii din încăpere l-au ratat. „Ai nevoie de un protector.”

Jewel înăbuși un țipăt când palma bărbatului se lipi de obrazul dureros și ochii lui deveniră de culoarea mercurului. Mâna rece care îi fusese încleștată cu degete înghețate în jurul inimii atât de mult timp s-a topit. Deodată, i s-a amintit de sentimentele despre care uitase că există...căldură, siguranță...dragoste.

Preotul s-a lăsat pe spate, sprijinindu-se de birou când umbra aripilor a ieșit din spatele omului, a licărit strălucitor, apoi a dispărut.

„Voi fi jos”, a declarat Dean în timp ce vântul se repezi pentru a umple spațiul din care dispăruse.