Читать книгу: «Sânge Contaminat»

Traducerea și adaptarea : Alexandra Ivan

Copyright © 2012 Amy Blankenship

Second Edition Published by TekTime

All rights reserved.

Capitolul 1

Craven mergea pe străzile orașului după ce l-a trimis pe Nighthawk cu Tiara înainte către fortăreața lor. El a aflat numele fetei de la indian. Acum, diferite grămezi de adrenalină îi pătrunseră corpul… una fiind că în cele din urmă obținuse copilul după care tânji mereu. Craven a îndepărtat acea urgența știind că ea nu se va trezi pentru o vreme.

El avea încredere în Nighthawk să nu simtă nevoia de a o răni în nici un fel… văzuse asta în ochii indianului și îi stârni curiozitatea. El căuta un motiv pentru care zombiul-transformat în Night Walker a ales să rămână cu el. Acum se părea că Nighthawk aștepta ceva sau pe cineva.

Amândoi au vrut să protejeze micuța și frumoasa necromantă… chiar dacă aveau motive diverse. Dacă ea semăna cu mama ei, atunci Craven nu l-ar fi putut învinovăți pe Deth pentru că a conceput un copil cu o astfel de umană. El nu putea să-i simtă forța de viață a fratelui său în această lume și era deranjant să creadă că acesta și-ar fi abandonat copilul.

Privindu-l pe Nile suferind în mâinile copiilor săi atacatori, i-a oferit o imensă satisfacție. Ar fi devenit rapid o problemă dacă nu ar fi fost oprit. Nile era un stăpân al demonilor și adunase deja multă putere luând acel cimitir uriaș ca al său. Chiar și un demon de clasă inferioară ar putea deveni o pacoste dacă armata lui sau a ei ar crește la astfel de numere.

Deși nu fusese el cel care l-a ucis în cele din urmă pe Nile, fiind capabil să asiste la distrugerea lui i-a amintit lui Craven de războaiele demonice din vechime. Îl umpluse de poftă de sânge și de nevoia de a lupta pentru dominație. Rareori o astfel de emoție copleșitoare îl poseda, dar când o făcea, trebuia să găsească ceva care trebuia ucis.

Timpul său în ruptură era doar o amintire trecătoare. Timpul îl suspendase acolo, la fel ca o odihnă bună de noapte. El a putut simți trecerea timpul numai atunci când ruptura s-a deschis și s-a trezit. El a presupus că era la fel ca și cum ar fi tras sufletele din viața de apoi… aceeași confuzie a urmat.

Noaptea cedase drumul până dimineața devreme, dar spre deosebire de unii dintre subalternii săi.... Craven nu era legat de noapte. Cât timp el avea starea de spirit necesară, putea doborî un stăpân sau doi mai slabi sau două ca o distracție plăcută. Putea deja să miroasă mizeria pe care o făceau în oraș.

Craven s-a aplecat înapoi pe marginea uneia dintre clădiri, privind înăuntru. Aceasta era aceeași lume în care a trăit atât de mult timp, înainte de a fi exilat în liniștea rupturii, dar acum era diferită în atât de multe feluri. Această perioadă de timp e mai sofisticată… dar mai sălbatică decât își amintea.

Străzile care traversau terenul aveau atât de multe secrete, dar cu fiecare suflet pe care îl atingea, el învăța mai multe din această perioadă din amintirile lor.

Numărul oamenilor a crescut odată cu numărul de suflete care au rămas în urmă pentru a bântui orașul pe cont propriu. Putea să-i simtă în case, în spitale. El a privit un autobuz urban trecând încet și a observat sufletul unui om uitându-se pe fereastră la el.

De aceea cimitirele pe care le-a revendicase nu aveau același numărul de suflete în comparație cu mormintele? Din punctul său de vedere, părea că sufletele rămâneau acolo unde murea trupul, străduindu-se să continue o existență care nu mai avea nici un sens. Cei mai mulți demoni au fost capabili să folosească doar umanii care erau încă în viață… posedându-i sau controlându-le corpurile. Cu atât de puțini necromanți în existență, armata sa va fi imensă odată ce va fi completă.

Trecerea timpului a acordat un singur lucru…numărul morților se potrivea acum cu numărul celor vii. Craven era destul de sigur că dacă morții ar fi fost chemați dintr-o dată, ei i-ar fi învins cu ușurință pe cei vii.

Testând noțiunea, el și-a lăsat puterea să umble prin jurul lui în valuri, simțindu-i pe cei care nu au nici un stăpân pentru a-i revendica. Sufletele pe care le atingea se simțeau înconjurate de demoni, incapabile să se miște liber și majoritatea erau prea înspăimântate să-și părăsească siguranța.

Craven era un colecționar de suflete, așa cum fusese Deth. El a folosit demonii mai slabi și orice altă creatură a nopții pentru a-i îndeplini ordinile, dar linia lui de sânge era specială. Când el sau oricare dintre strămoșii săi oferea unui suflet o cale spre casă, atunci se încheia un acord între ei.

El își putea folosi trupul ca medium pentru a trimite sufletele în viața de apoi, dar dacă le-ar fi chemat vreodată să lupte, ele ar fi obligate prin acord să se întoarcă în această dimensiune și să facă ce și-ar fi dorit el.

Prin trezirea sufletelor morților, Craven s-ar putea oferi apoi să le trimită înapoi cu această condiție… să rămână la apelul său dacă va avea nevoie de ele.

Când un suflet a trecut prin el pentru a se întoarce la viața de apoi, au lăsat în urmă un reziduu al puterii lor, făcându-l mai puternic cu fiecare trecere. Același lucru se va întâmpla cu Tiara și știa că Deth nu a împărtășit acest secret cu mama ei. Dacă naivitatea fetei oferea vreo indicație, ea fusese antrenată numai pentru puterile care le poseda mama ei.

Secretele posedate de Deth nu au fost împărtășite și nici Craven nu ar împărtăși aceleași secrete cu Tiara. El ar folosi abilitatea de a duce sufletele în viața de apoi și ar lăsa-o pe tânăra necromantă să creadă că o ajută… înduioșând-o spre el, să pară că simpatizează cu ‘nevoia’ ei de a le salva pe toate. Astfel de noțiuni muritoare i-au fost induse de partea ei umană.

Nu avea nici un rost să lase sufletele pe care le simțea să rămână libere pentru un alt necromant de clasă inferioară, cum ar fi Nile, să se hrănească. Chemându-Ie la el, Craven își prezenta tăcut oferta. Târgul său era acesta… el era salvatorul lor de la alți demoni, el era sanctuarul lor, și el le oferea calea lor directă spre casă, dacă acceptau acordul.

Unul câte unul, sufletele au început să iasă încet din ascunzătorile lor… mergând pe lângă pietoni care își continuau rutina lor normală de dimineață. Unii umani puteau să simtă apropierea lor și să-și accelereze pașii dorind să scape de sentimentul ciudat. Acei umani aveau o conștientizare sporită; chiar dacă nu puteau vedea fantomele a căror energie o simțeau.

Sufletele care manifestau mai mult curaj decât altele au început să pășească în el, acceptându-i oferta și dispărând din acest plan al existenței, în timp ce cele mai timide priveau pur și simplu de la distanță. Buzele lui Craven schițau un zâmbet mic, în timp ce el a trimis un alt val de putere pentru ale atrage. Dintr-o dată, mai multe suflete nerevendicate au aglomerat străzile, grăbindu-se spre el într-un ritm amețitor.

Craven a rămas relaxat în poziția sa ușoară, sprijinindu-se de peretele clădirii, în timp ce sufletele i-au inundat rapid corpul. Dacă cineva ar fi acordat vreo atenție, i-ar fi văzut părul argintiu fin fluturându-l în jurul feței într-o briză care era complet absentă. Cu toate acestea, în interior, puterea lui se construia mai solidă decât sufletele simple noi cu care se juca în cimitire.

Aceste suflete erau bătrâne și obosite să se afle pe această lume… suflete puternice dându-i atingerea puterii lor în timp ce treceau. El folosise această putere pentru a proteja ceea ce Deth a abandonat pentru el să găsească… descendenta lor. Odată ce valul mareic de suflete s-a oprit, el și-a reluat inspecția asupra orașului.

Un zâmbet sinistru îi înfrumuseța trăsăturile în timp ce îi urmărea pe unii dintre vânătorii de demoni de la o zonă la alta, monitorizându-le mișcările. Aproape că râdea când vânătorii se opreau brusc într-o zonă și plecau să caute în altă parte fără să se întrebe de ce și-au schimbat gândurile. Era una dintre cele mai vechi vrăji pe care demonii le foloseau împotriva inamicului lor încă din epoca întunecată, o vrajă respingătoare, făcând oaspetele nedorit să nu vrea să se apropie.

Vânătorii erau fie extrem de inteligenți, fie extrem de proști, având în vedere linia lor de lucru. Cu toate acestea, majoritatea vânătorilor păreau a fi umani fără percepție extrasenzorială, deci e posibil că era doar ignoranță din partea lor.

S-a oprit să admire stilul de luptă al celui care îi amintea de Nighthawk. Sângele demonului fusese împrăștiat pe fața lui ca vopsea de război și magia lui era de înaltă calitate. De acesta, Craven trebuia să-și amintească, nu din frică, ci din curiozitate.

Devenind plictisit, Craven s-a întors în zona pe care vânătorii o evitau în mod inconștient. Era plină de întuneric și oferea un sanctuar pentru ca scursurile acelei societăți să fugă și să se ascundă. În acel întuneric, puterea aștepta și se hrănea cu viața care prospera în ea. Craven stătea la gura ei, privind înăuntru înainte de a păși prin ceața care plutea peste ocean spre sursa de energie auto-amăgitoare pe care o descoperise.

Da, auto-amăgitoare era termenul perfect pentru această putere. Se simțea foarte încrezător, sigur de prezența sa în întuneric iar Craven se apropiase aproape fericit. El a mers pe trotuar asimilând strigătele tăcute de agonie, și durerea care le însoțea.

Cele câteva femele pe care le întâlnise au trecut pe lângă el, oferindu-i un aspectul de dorință, dar păstrându-și distanța, sau aproape apăsându-și spatele de pereții clădirilor.

Bărbații nu erau diferiți, cu excepția faptului că expresiile lor erau cu totul altceva decât dorința. Frica și ura păreau să curgă din porii lor când se uitau la el. Aflase cu mult timp în urmă că femeile muritoare credeau că el este frumos, iar bărbații erau geloși de acest fapt. Craven nu simțea nimic pentru cei vii…necromanții rareori se deranjau cu un suflet care era încă atașat de corpul său sau de un corp care era încă în viață.

Oricât de dezagreabil ar fi fost, Craven a acordat acum atenție, astfel încât să poată găsi demonii stăpâni care îi controlau pe cei vii. Ei nu trebuiau tratați superficial, deoarece armatele lor puteau deveni, de asemenea, o amenințare pentru propriul său teritoriu în viitor.

Ajungând la o intersecție, Craven stătea pe marginea trotuarului privind semafoarele pentru o clipă. Un gângurit adânc i-a atras atenția, blocând sunetele traficului de dimineață și și-a întors capul spre sunet. Ochii lui străluceau de emoție pentru lupta care urma să vină. El a urmat sunetul unui uman care plângea de frică știind că îl va conduce la ținta lui.

Când a coborât pe o pasarelă scurtă care ducea între două clădiri, a pășit într-o parcare unde se stabilise o ceață densă, prinsă între clădiri. Oamenii erau adunați într-un cerc liber în mijlocul lotului, urmărind o luptă de vreun fel având loc.

Doar o privire asupra lor i-a spus lui Craven că umanii au fost posedați de demoni din umbră. Sufletele lor erau încă intacte, dar demonii le-au preluat. Din nou, Craven a scuturat mintal din cap la slăbiciunile umane. Croindu-și drumul printre umanii posedați, Craven s-a oprit chiar în afara cercului interior pentru a privi cum un demon din umbră și-a forțat drumul în gura unei femei umane.

Femeia era îmbrăcată într-un fel de costum cu fustă, cu lucrurile ei împrăștiate pe pământ în jurul ei. Demonul își croise drumul până atunci prin faptul că doar capătul cozii norului său negru sclipea, răsucindu-se înainte și înapoi. Craven a concluzionat corect că demonii din umbră lucrau împreună pentru a găsi victime.

El și-a înclinat capul în lateral în fascinație atunci când corpul femeii a început să se răsucească violent de la intruziune. Pe măsură ce luptele ei împotriva inevitabilului au încetat ușor, ochii ei s-au rostogolit în spatele capului, lăsând doar albul vizibil pentru o clipă înainte de a reveni normală… posesie completă.

Buzele lui Craven au schițat un zâmbet conștient și și-a suprimat complet puterea atunci când a simțit că adevărata amenințare se apropie într-un ritm rapid. O lungă întindere de umbră strălucitoare sosi la colțul uneia dintre clădiri în plină zi. Era așa cum se gândi el.

Acest demon era un stăpân al umbrelor, dar chiar și umbrele aveau o slăbiciune pe care o putea exploata.

Umbra s-a adunat pe pământ lângă picioarele femeii arătând ca o baltă de smoală densă. S-a propulsat pentru o clipă înainte ca o formă umanoidă să înceapă să se ridice din ea. Umbra părea să se scurgă din formă înainte de a se stabiliza în cele din urmă, dezvăluind un om înalt, cu pielea întunecată. Capul îi era aproape ras, fără păr pe tot corpul pe care Craven îl putea vedea, cu excepția unei mustăți Fu Manchu pe față.

Stăpânul umbrei a mers spre femeie, dashiki-ul (cămașa) său negru de lungimea genunchiului și pantalonii de culoarea cărbunelui îi curgeau în jurul picioarelor. Decolteul dashiki-ilui era decorat cu fire roșii și aurii, lăsându-l cu puțină nevoie de bijuterii, cu toate acestea, un medalion mare de aur îi atârna de gât și un singur cercel de aur îi străpungea prin urechea stângă.

S-a uitat în jos la femeie și și-a îngustat ochii negri ca miezul nopții. „Cui îi aparții?” stăpânul umbrei a întrebat, vocea lui era ca un bariton adânc.

Gura femeii s-a deschis și s-a închis de câteva ori înainte ca vocea ei să decidă în cele din urmă să funcționeze corect.

„Îți aparțin ție… Stăpâne,” a declarat într-o voce confuză.

„Foarte bine, acum ridică-te și servește-mă.”

Femeia și-a recăpătat încet picioarele cu mișcări sumbre, ca și cum ar fi fost obișnuită cu corpul pe care îl locuia. Într-un fel, era o descriere complet precisă. Când un uman era în posesia completă, la început demonul din umbră din interiorul lor nu putea controla pe deplin cele mai de bază funcții ale corpului.

„Care este dorința ta de la mine?” a întrebat femeia cu vocea aproape normală, dar totuși puțin uimită.

Craven chicoti sinistru deja plictisit de acest preludiu. Într-o voce condescendentă, el a răspuns la întrebarea femeii, „El vrea să mergi să găsești bărbați creduli și să-i aduceți aici, astfel încât să poată fi posedați și armata sa patetică să crească.”

Atât femeia, cât și demonul și-au întors capul în direcția lui pentru a se uita la Craven. Și-a înclinat capul în lateral când umanii posedați s-au întors și ei spre el. Ochii lor au început brusc să se întunece, trecând de la gri plictisitor la un negru mai ceva ca smoala în câteva secunde.

Stăpânul umbrei îl privea ca pe o pradă ușoară, iar Craven a rezistat dorinței de a râde din nou. Cât de puțin știau. El a așteptat cu răbdare, pe măsură ce umanii au început să meargă încet spre el. Când prima mână i-a apucat umărul, Craven și-a aruncat capul înapoi și și-a deschis larg brațele. Un val mareic de suflete a început să curgă din corpul său și direct prin umani… ridicându-se din cei posedați cu demoni din umbră capturați.

Craven nu simțea nici o simpatie pentru umanii care căzuseră sub stăpânirea umbrei… eliberarea lor de cei care vor încerca în cele din urmă să-i invadeze teritoriul era doar un efect secundar al înlăturării posesiei lor. El a observat că stăpânul umbrei avea suficientă inteligență pentru a rămâne în forma sa umană, unde sufletele nu-l puteau atinge.

„Foarte impresionant, necromantule,” stăpânul umbrei murmură în accentul său gros. „Dar, doar vei întârzia inevitabilul.”

Craven rânji, „Foarte adevărat, poate că ar trebui să te ucid și gata.”

Stăpânul umbrei a mârâit adânc în piept și a alergat la Craven. El s-a răsucit în lateral pentru a evita un pumn, apoi în cealaltă parte pentru a evita al doilea.

„Prea lent,” Craven îl batjocori. Când demonul și-a dus piciorul spre capul lui Craven, care s-a aplecat înapoi, astfel încât lovitura să treacă direct deasupra lui. Folosind impulsul de a se apleca înapoi, Craven s-a sprijinit pe mâini și a împins ambele picioare într-un săritură, aterizându-i o lovitură dublă în bărbia stăpânului din umbră.

Craven se întoarse înapoi în picioare, la fel cum stăpânul umbrei și-a recăpătat propriile picioare. O scurgere subțire de lichid dens, negru, curse din colțul gurii sale pe partea din față a dashiki-ului.

„Deci poți sângera,” Craven îl tachină. Nu era vina lui că stăpânul umbrei se temea să se schimbe în cealaltă formă. El îl va învinge pe demon indiferent de situație.

Bărbatul scuipă pe pământ și îl privi cu o furie de nepătruns. Știa că acest necromant îi dorea teritoriul și refuza să se retragă. El trăia după propriul său cod…un demon care cedează este un demon care merită să moară.

„Nu te voi lăsa!” stăpânul umbrei a mârâit și s-a repezit din nou la el. Doar de data aceasta Craven nu s-a ferit. Când demonul se apropiase de brațul acestuia… pumnul lui Craven străluci înainte de a-l lovi puternic pe demon în piept.

Amândoi stăteau acolo uitându-se unul la celălalt, unul cu o surpriză șocată pe fața sa, celălalt cu o expresie neclară a triumfului. Craven și-a scos pumnul din pieptul demonului și s-a dat înapoi. O gaură a rămas arătând negura întunecată din interiorul fațadei umane pe care demonul o pretinse.

Un țipăt uman a izbucnit de la una dintre femei, urmată de sunetul picioarelor care a lovit trotuarul. Umanii nu-l puteau vedea pe stăpânul umbrei pentru ceea ce era cu adevărat și nici nu-l puteau vedea pe Craven ca pe un demon. Ceea ce vedeau erau doi bărbați care se luptau ca pe stradă iar unul dintre ei a făcut o gaură în pieptul celuilalt.

Craven a zâmbit sardonic, „Tu pierzi.”

Stăpânul umbrei s-a clătinat înapoi câțiva pași și s-a uitat în jos la gaura din piept. Un lung și adânc vuiet s-a auzit în parcare iar demonul s-a uitat în sus la timp pentru a vedea primul suflet zburând în gaură. Trupul său s-a aruncat în față într-un unghi ciudat, chiar înainte ca un alt suflet să-și forțeze drumul înăuntru. Mai mult au urmat, zburând în corpul uman al demonului pentru a ataca întunericul din interiorul său.

Craven a oftat de satisfacție când ultimul suflet s-a luptat în interior. Demonul stătea drept cu brațele întinse. Pielea lui a început să se desprindă și șuvițele de fum negru s-au ridicat din golurile însoțite de o lumină albă fină.

Învârtindu-se în jur, demonul a încercat să alerge, dar mișcările sale erau rigide și sacadate, aproape ca un zombi și asta îl amuza pe Craven într-o oarecare măsură.

Stăpânul și-a aruncat capul înapoi și a țipat la fel cum corpul său a fost complet distrus din interior spre exterior. Țipătul s-a redus brusc la tăcere și un fum negru subțire și cenușiu a plutit o clipă înainte să se estompeze cu ceața dimineții și să dispară complet cu un ultim șuierat de dispreț.

Craven își ținea brațele ca și cum ar fi cerut să fie îmbrățișat. Sufletele care se deplasau în parcare se întoarseră spre el și se întorceau în corpul său. Când ultimul suflet a dispărut din această dimensiune, Craven și-a coborât brațele și s-a apropiat de rămășițele îmbrăcămintei pe care stăpânul umbrei o purta.

Aplecându-se în jos, a luat medalionul și a ieșit din parcare. În timp ce păși pe trotuar, Craven se uită și văzu mai mulți umani zbătându-se.

În umbrele create de clădirile din apropiere, el a văzut câțiva demoni din umbră care se târau în jur…neputincioși fără un stăpân pentru a-i îndruma. Demonii din umbră nu erau în mod normal o amenințare prea mare odată ce stăpânul lor fusese învins, așa că Craven nu se preocupa cu adevărat de locul în care se duceau. Ținând medalionul în lumina slabă a soarelui care începea să ardă ceața, el a zâmbit încă o dată.

„Bună dimineața!” el a spus în liniște înainte de a pune medalionul aztec în buzunar și se îndreptase spre casă. Poate că va găsi ceva distracție în medalionul pe care-l purta stăpânul umbrei.

El a început să strălucească prin oraș atât de repede încât atunci când a văzut creatura cu aripi de argint fusese doar o imagine ulterioară. Încetinindu-și pașii, Craven s-a întors și s-a uitat din nou spre centrul orașul în contemplare. Acum, acest lucru era interesant… el credea că toate femeile din rasa îngerilor căzuți fuseseră răpite din această lume la naștere.

*****

Carley îl urmărise pe indianul care o transporta pe Tiara până prin oraș înainte ca ei să ajungă în cele din urmă la un conac întunecat pe dealurile exterioare. Locul îi dădea fiori… poate era din cauza garguilor și demonilor care se târau peste tot afară. Interiorul nu era mai grozav

Încă o dată, s-a bucurat că majoritatea monștrilor nu puteau să o vadă. Chiar dacă ar fi putut, ei nu o puteau răni datorită vrăjii Tiarei. Asta nu o opri din tresărit când auzise țipetele venind de la subsol…cel puțin așa spera ea că era subsolul și nu pământul real.

Încercând să-și blocheze strigătele de agonie, Carley s-a grăbit după indian în timp ce urca pe scări spre al doilea etaj. Dacă o ducea pe Tiara într-un fel de cameră de tortură, atunci trebuia să acționeze repede. Când a intrat în cameră din spatele lui, Carley s-a oprit să-l vadă pe bărbat uitându-se pur și simplu la Tiara.

Nighthawk s-a încruntat dorind să simtă ceva.. măcar o scânteie în timp ce o privea pe frumoasa fată. Ceva se mișcase în el când el a întâlnit-o pentru prima dată, dar fusese atât de repede încât acum se întreba dacă era doar o iluzie. Privirea lui era atrasă de murdăria din cimitir care i se prelingea pe față și pe corp.

Carley a intrat în panică când indianul a început să-i scoată îmbrăcămintea Tiarei.

„Oprește-te!” ea a țipat și a alunecat între ei doar pentru ca Nighthawk să întindă direct prin ea, fără nici o clipire. „La naiba, unde este un cowboy atunci când ai nevoie?” Carley s-a împotrivit și a făcut o serie de mișcări încercând să-i atragă atenția de la Tiara și către ea. În cele din urmă s-a oprit, deoarece părea inutil.

Avea nevoie să se întoarcă la PIT și să le spună lui Jason și Guy locația Tiarei, dar nu putea să plece până când s-ar fi asigurat că prietena ei va fi în viață când se vor întoarce să o salveze.

Nighthawk s-a ridicat, apoi și-a îndepărtat hainele până la pânza care îi acoperea părțile intime înainte de a o lua pe fată înapoi în brațe. Mutându-se în baie, a intrat în cada mare de grădină și a îngenuncheat, așteptând cu grijă ca bazinul să se umple cu apă caldă, astfel încât să-și poată curăța iubita în ea. De asemenea, nu-i plăcea mirosul stăpânului de Spinnani rămas pe pielea ei.

Relaxându-și corpul, Nighthawk și-a lăsat mintea să plutească în timp ce apa încălzită se ridica. El disprețuia necromanții pentru că îl transformaseră în ceea ce era acum… deși acel sentimentul îl avusese înainte să simtă acel junghi domol.

Această necromantă era diferită de celelalte… ea nu voia să controleze… ea vroia să-i salveze.

Uitându-se în jos la femeia din brațele sale, el nu trebuia să se întrebe de ce corpul ei nu a avut niciun efect asupra lui. Sufletul lui era încă capturat în mormânt… și cu el, majoritatea emoțiilor sale. Nu simțea nevoia să fie iubit sau urât…cu atât mai puțin să-și dorească pe cineva.

Găsind șamponul pe raftul din colț, Nighthawk i-a luat ușor părul lung de argint, permițând firelor să-i alunece mătăsos prin degete. Neavând nici un motiv să se grăbească, a spălat-o încet. Trecuse mult timp de când atinse pe cineva fără intenția de a-i provoca rău.

Când fusese mulțumit de mirosul ei, a clătit-o și a golit cada. Înfășurând niște prosoape în jurul corpului și părului ei, el a pășit înapoi în dormitor și a așezat-o pe pat. A făcut ce a putut pentru ea. Din moment ce apa nu o trezise, știa că era într-un somn foarte adânc și probabil că nu se va trezi pentru o vreme. Fără protecția potrivită, acel război poate fi sfârșitul ei.

Îndepărtând prosopul de pe păr, Nighthawk i-a ridicat ușor partea superioară a corpului și i-a atins cu degetele rana din spatele capului. O simțise în timp ce o spălase pe păr. În timpul primei sale vieți, el fusese un fel de vindecător… un șaman… așa că știa că acea rana nu-i punea viața în pericol.

Își lăsă mintea să ajungă adânc în interiorul ei, dorind să știe dacă există un alt motiv pentru care ea vroia să rămână adormită…abandonând acestă lume pentru ceva timp. El nu rupsese niciodată legătura pe care o stabilise cu ea în cimitirul mai mic și acel lucru ia permis să refacă legătura mintală. În trecut, când un necromant se conecta cu el, se simțea mai mult ca o sugrumare. Cu ea era echivalentul ținerii mâinilor.

Chiar și în somn, el putea să simtă foamea ei arzând-o…acea parte a ei care nu o moștenise de la Craven. O ținea adânc în interiorul ei, ascunzându-i chemarea. Foamea se oferea să-i accelereze abilitățile naturale de vindecare. Acela era singurul lucru pe care nu-l putea face pentru ea… energia de care avea nevoie ea venea din suflet, iar el nu avea unul. Era bine că dormea pentru moment, chiar dacă era o modalitate mai lentă de a se vindeca.

Nighthawk i-a atins ușor cu partea din spate a degetelor obrazul ei moale, unde Nile o lovise și îi făcuse o vânătaie întunecată. Craven spusese că o mângâiere a unui iubita o putea vindeca. Trebuia să aibă un suflet pentru a iubi? El a presupus acest lucru, deoarece nu a simțit emoție de la moartea sa adevărată cu decenii în urmă. Trebuia să se forțeze doar pentru a simți orice emoție dincolo de amorțeala totală de cele mai multe ori.

Coborând-o ușor înapoi în pernă, Nighthawk se îndreptase la înălțimea sa completă și se uită peste umărul său la sufletul care îl bântuise de când se întorsese acasă.

„Ești al ei… nu-i așa?”.

Carley a tresărit surprinsă, fără să-și dea seama că indianul era conștient de ea tot acel timp. Își îngustase ochii spre el. El pur și simplu o ignorase în timp ce ea a țipat și s-a răstit la el… ticălosul. Expresia ei se înmuiase… încetase să mai strige după un timp, devenind confuză după ce l-a văzut îngrijind-o cu atâta delicatețe pe Tiara.

Ea a mers încet înainte, oprindu-se să plutească lângă Tiara, apărând că se sprijinea de marginea saltelei. Nu avea nici un sens să se ascundă de el… nu era ca și cum ar fi putut să o rănească chiar dacă ar fi vrut să o facă… dar se îndoia de asta.

„Cineva ar putea presupune că eu aparțin ei, dar nu…”. Carley a răspuns sincer în timp ce se își întinse mâna peste părul lung și curat al Tiarei, imaginându-și cum s-ar simți dacă ar fi încă în viață. Nu era moartă de prea mult timp ca să uite senzația de atingere.

„Atunci de ce ai urmărit-o?” a întrebat el.

Carley s-a uitat la el și și-a ridicat bărbia sfidător, „Este prietena mea..vroiam să mă asigur că este în siguranță.”.

Nighthawk dădu din cap, respectând răspunsul. „Iar magia lui Craven nu te afectează chiar dacă ești în interiorul zidurilor casei sale?”

Părea o întrebare importantă pentru indian, așa că Carley și-a scuturat capul și s-a uitat la prietena ei, „Din cauza Tiarei, necromanția nu mă mai poate atinge sau controla. O iubesc pentru asta, așa că te rog să nu o rănești.”

Nighthawk a simțit cum pieptul îi crescuse cu speranță. Emoția a dispărut repede, dar fusese suficientă pentru a-l face să-și dorească mai mult. Asta era tot ce el își dorise vreodată să nu mai fie posedat de un demon.

„Nu avem nicio intenție să o rănim. A fost dorința ei de a veni cu noi și am onorat acea cerință. Dacă nu mă crezi, atunci ești liberă să rămâi până când se trezește și să o întrebi tu.” El spunea doar adevărul… era unica sa trăsătură care a păstrat-o de la viață.

„Atunci cine a rănit-o?” Carley a întrebat știind că nu era vorba despre bărbatul care stătea lângă ea, dar vânătăile care se vindecau rapid pe Tiara vorbeau destul despre intenții rele.

„Demonul cu care se lupta în cimitir a făcut acest lucru. Craven a salvat-o de el, ” Nighthawk a răspuns în timp ce se mutase să stea pe scaunul de la fereastră, unde soarele îl putea atinge.

Acea era una dintre singurele camere din casă unde ferestrele nu fuseseră vopsite în negru. Nighthawk încercase să-și amintească dacă s-a bucurat vreodată de lumina soarelui sau nu… presupunea că da.

Carley s-a încruntat când şi-a întors fața spre fereastră ca şi cum ar fi respins-o şi a încheiat conversația. „Și Craven ar fi demonul care era cu tine? Este același bărbat care a înconjurat această casă cu atât de multi monștri? Sincer, nu cred că Tiara va aproba asta.”

E s-a întins și și-a pus mâna peste cea a Tiarei, chiar dacă îi trecuse prin ea. „Și de ce ne-ar abandona pe noi…prietenii ei, să fie cu un demon?”

„Ea și Craven sunt rude de sânge. Craven este unchiul ei. Dar, în mintea lui copilul fratelui său este același lucru cu propriul său copil. De aceea nu-i va face rău. Nu este o prizonieră aici și nu va fi obligată să rămână. Odată ce ea se vindecă… dacă decide să plece, eu voi merge cu ea ca un protector.”.

„De ce ai face asta?” Carley a întrebat. Craven era ruda ei, nu indianul. „Asta ți-a ordonat Craven?”

„Nu, eu sunt dincolo de controlul lui Craven acum.” a răspuns fără să se întoarcă să se uite la ea. „Eu sunt un Night Walker(plimbăreț al nopții) și ea este singura care îmi poate reda sufletul.”

Fălcile lui Carley s-au lăsat în jos… un Night Walker. Acela avea o magie puternică. S-a gândit la miturile și legendele pe care le studiase și chiar acele scrieri antice rareori îi menționa.

Din ceea ce își amintea ea, un Night Walker era creat dintr-un uman care poseda puteri mistice în timpul vieții sale umane iar apoi fusese înviat din morți ca un zombi de către un vrăjitor puternic. Dar acela era doar primul pas spre a deveni un Night Walker complet dezvoltat.

Spre deosebire de majoritatea zombilor, ei își puteau folosi propria putere pentru a-și recâștiga mintea și inima. Se spunea că erau fără suflet, dar ea nu-și amintea ce puteri avea un Night Walker sau dacă exista o limită la ceea ce puteau face.

Se încruntase când nu-și aminti dacă citise ceva despre un Night Walker care îşi recăpătase sufletul. Era posibil acel lucru?

„Nu este sufletul tău în viața de apoi? a întrebat curioasă Carley.

„Nu, este legat de mormântul meu, ” Nighthawk a răspuns în timp ce a dispărut în lumea spiritelor.

Carley rămăsese într-o tăcere uluitoare. Legat de mormânt? Tremurase la gândul de a fi legată sub pământ în loc de liberă cum era acum. Coborându-și privirea spre podea, ea observase că Nighthawk dispăruse, dar încă îl putea simți acolo în cameră.

Privind înapoi la Tiara, Carley a decis să nu mai insiste pe acel subiect continuând să vorbească cu el… îi acordase intimitatea pe care o solicitase în tăcere.

Capitolul 2

În mijlocul haosului cimitirului de la Hollywood, Michael s-a uitat în jos la Spinnan-ul mort la picioarele sale și și-a șters mâinile de giacă.

„Asta a fost plăcut,” a mormăit el. S-a uitat la timp să-l vadă pe Kane rupând capul unui alt demon şi aruncându-l peste umăr. Michael s-a mutat din calea capului zburător și a privit înapoi la Kane.

„Te deranjează?” a spus Michael. „Am reușit până acum să nu mă murdăresc…vreau să continui așa.”

Kane a zâmbit la el peste umăr, „Ești suficient de rapid pentru a te muta dacă ceva vine zburând spre tine.”

Tabatha a oftat văzând suficient de multe resturi cât pentru o viață. Acum părea că băieții se jucau în ele. „Dacă nu te cunoșteam bine Kane, aș fi jurat că te distrezi prea mult ucigând aceste creaturi.”

„Ei bine, nu am auzit niciodată…” s-a oprit și s-a gândit o clipă, s-a uitat în jur la demonii morți, apoi s-a întors la Tabatha. „Ai dreptate, mă distrez,” a ridicat din umeri fără simpatie.

„Îți amintești că m-ai întrebat dacă am putea folosi o cameră de filmat?” Tabatha a întrebat timidă.

Kane a aruncat demonul fără cap la pământ și și-a lăsat ochii să rătăcească sugestiv peste corpul său partenerei sale, „Da… îmi amintesc.”

„Fără cameră de filmat,” Tabatha a mârâit și a început să plece mai departe.

Michael a început să râdă la aspectul de dezamăgire de pe fața lui Kane chiar înainte ca vampirul blond să alerge după partenera sa.

„Așteaptă,” a strigat Kane. „Am greșit… de fapt nu mă distrez deloc.”. S-a oprit suficient de mult pentru a-și lipi mâna de un Skitter care alerga odată cu el. „Sunt doar enervanți… vezi?”

Angelica a arcuit o sprânceană în secret dorind să râdă. Ea a suprimat nevoia și pur și simplu a privit în sus la Syn curioasă. „Fiii tăi sunt… interesanți.”

„Ei au încă să nevoie crească din adolescența lor,” Syn a declarat cu o față serioasă, „Asta… și au nevoie de mama lor.”

Michael i-a aruncat lui Syn o privire indignată după ce a auzit remarca. „Am crescut din adolescența mea destul de bine, mulțumesc mult.” Acestea fiind spuse, el a plecat ca un copil având o criză de isterie și mormăind de unul singur. Pe drum, Michael a lovit capul pe care Kane îl aruncase în el ca o minge de fotbal ridicându-l în aer. A aterizat într-o formațiune de copaci urmat de o exclamație puternică.

„Cine naiba aruncă capete de demoni?” vocea lui Jason a fost auzită strigând.

Michael a înghețat pentru o clipă, strângând din dinți, apoi a decis să nu mai rămână prin jur. „Merg să văd dacă Kane este bine,” Michael a explicat în timp ce a alergat pe lângă Syn și Angelica, în direcția opusă a lui Jason.

„Poftim dovada,” Syn a spus conspirativ, făcând-o pe Angelica să se uite departe pentru a-și ascunde zâmbetul amuzat.

*****

„Ai văzut asta?” vocea lui Nick se auzi strigând din spatele unei cripte. „Tocmai am văzut un cap zburător magic pe aici.”

Exact atunci, un Skitter a ieșit din poiană încercând să scape de moartea sa. Era oarecum amuzant să vadă omul negru cu o privire speriată pe față.

„Da Nick, l-am văzut,” Kriss a răspuns și a intrat în poiană.

Nick a împușcat picioarele Skitter-ului cu o expresie asemănătoare uneia sadice, „Hai. Să vedem dacă poți dansa.”

„Nick, nu mai juca cu acea creatură al naibii,” Steven a mârâit, apoi și-a rostogolit ochii realizând că apăra un monstru.

Jewel a mers până la Skitter și i-a zburat capul cu pușca înainte de a zâmbi frumos la Nick, „Partenerul tău de dans tocmai a murit.”

„H-hei!” Nick se plânse. „Era al meu de ucis.”

„De fapt era al meu,” Kriss a spus cu brațele încrucișate peste piept. “De cine credeați că fugea?”

„Prea mulți vânători și pradă insuficientă,” Dean a spus ieșind din umbrele unui copac din apropiere.

„Cel puțin Nick a scăpat de acel braț,” Steven a murmurat apoi a mimat tot corpul tremurând în timp ce adăugase, „Ehh.”

Kriss a făcut o față, „Nu mai menționa brațul… NICIODATĂ”.

„De ce?” a întrebat Jewel neînțelegând gluma.

Nick a rânjit, „Ei bine, eu…”

Kriss s-a întors asupra lui și a mârâit, „Spune un alt cuvânt și îți voi oferi o excursie doar dus la Sf. Petru.”

Dean a rânjit, „Nu-l testa pisicuță… pare destul de supărat pentru a o face.”.

Kriss se uită la Dean și iar acesta ridică sprâncenele la nivel cu părul când observase dorința interioară strălucind în ochii lui. Nu reuși să se abțină… iar privirea lui i se plimbă peste trupul lui Dean şi o roșeață ușoară îi cuprinse obrajii făcându-l să privească departe.

Jewel zâmbi, conștientă de ceea ce gândeau cei doi. Cu toate acestea, Steven și Nick erau complet nedumeriți.

Ochii lui Dean s-au întunecat atractiv în timp ce privea reacția lui Kriss la corpul său. Pășind în spatele celuilalt înger căzut, Dean și-a înfășurat brațul în jurul taliei lui Kriss și dus buzele lângă urechea lui sensibilă, „Cred că acum vă puteți descurca și singuri.” El a zâmbit când Kriss tresări ușor de unde îl atinsese suflarea lui caldă.

Cei trei oameni au clipit când cei doi au dispărut în aer.

„Cum fac asta?” Steven a întrebat încet.

„Nu știu,” Nick a răspuns încercând să-și golească mintea de faptul că Dean îl ținea atât de strâns pe Kriss.

Pașii în lateral i-au făcut să privească în timp ce Quinn și Kat au apărut din spatele criptei.

„Ei bine, e aproape toată lumea,” Nick a spus. „Sunt gata să predau restul acestei mizerii la PIT.”

„Cine mai lipsește acum sunt Envy și Devon,” Steven a spus.

Jewel se uită în jur, „Mă întreb unde sunt?”

„Ultima dată când i-am văzut, erau cu fratele lui Envy și cu ursul nostru protector și mereu înarmat preferat. Sunt sigur că pot merge cu el, ” Nick a declarat. „Deci, dacă vreți să mergeți cu mine, acest tren pleacă acum.”

„Sunteți gata?” Quinn a întrebat-o pe Kat, agățând-o de talie. „De vreo oră,” Kat i-a zâmbit. Au fost o echipă grozavă în acea seară, dar toate acele lupte i-au indus o stare de spirit pentru alte lucruri.

Steven și-a strecurat brațul peste umărul lui Jewel și a condus-o spre partea din față a cimitirului.

Nick și-a dat ochi peste cap. Începea să se simtă ca o a treia roată.

Într-o altă zonă a cimitirului, cei patru oameni în cauză patrulau prin cimitir scoțând demoni unul câte unul. Trevor avea telefonul mobil la ureche, dând ordine oamenilor pe care îi lăsase la secție.

„Da, vom avea nevoie de câteva blocaje rutiere pentru a ține umani departe de cimitirul Hollywood. Asigurați-vă că toate drumurile laterale sunt incluse.” Trevor a rămas tăcut un minut în timp ce ofițerul de la celălalt capăt al telefonului vorbise.

„Ocupați-vă cât de curând posibil,” Trevor a continuat, „E nouă acum… avem nevoie de asta în următoarele zece sau cincisprezece minute. Spectatorii deja apar, dar din fericire am trimis oameni acolo pentru a-i opri. Problema este că nu sunt polițiști, iar asta provoacă un haos uriaș. Nu putem oricui care manipuleze locul crimei… dacă știi ce vreau să spun… vandalizări și incendii… Nu, dacă ceva se va afla, nu cred că vor mai folosi drumurile.”

Trevor își frecă templul cu cealaltă mână. „Uite, dacă vezi ceva ce nu ai mai văzut niciodată… doar împușcă.” A închis telefonul și a oftat profund. „Urăsc că trebuie să explic totul.”

„Poți face asta?” Chad a întrebat cu ochii largi și comici.

Devon râse şi Envy zâmbi.

„Nu,” Envy a răspuns rapid simțindu-se puțin caraghioasă. “Dar se poate apropia de asta după sunetele cuvintelor.”

„Stai să ghicesc,” Chad a întrerupt-o. El scrie ‘the’ așa cum sună?”

Envy a dat din cap, „Da, t… h…u...h”.

Chad aproape că a căzut pe jos de râs în timp ce Trevor s-a dus lângă el.

„Voi doi vreți să încetați?” Trevor mârâi.

„Ce să încetăm?” Envy și Chad au spus simultan apoi pornise un cor de chicoteli între frați.

Envy i-a zâmbit fratelui ei, amintindu-și toate acele momente când au avut necazuri în timpul copilăriei, pentru că fuseseră prinși chicotind și nu voiau să tacă. De fapt, asta se întâmpla de obicei când trebuiau să doarmă. Se uită mai aproape la Chad. Da, ochii lui erau sticloși.

Devon nu acordase multă atenție tachinării. Îl zărise pe Warren în depărtare dezmembrând un demon și se luptă împotriva dorinței de a se transforma pentru a putea fugi cu el.

Envy a observat expresia lui Devon și a văzut dorința în modul în care ochii lui și-au schimbat culoarea. Ea îi urmări privirea văzând jaguarul și o îngreuna faptul că era în natura lui să se transforme. Probabil că el rămăsese în forma umană doar datorită ei și asta nu era de fapt corect față de el.

„De ce nu mergi să ajuți?” a spus ea întinzându-se şi punându-și palma pe brațul lui superior. “Eu voi fi bine.”

Devon s-a uitat înapoi la ea, „Cum vei ajunge acasă?”

„O voi lua eu la mine,” Chad s-a oferit, plăcându-i de fapt ideea. Apartamentul nu se simțise la fel de când ea plecase. “Eu sunt gata pentru a pleca din iadul de aici oricum. Poți să te oprești și să o iei când ai terminat.” Apoi a adăugat rapid, „Și fă-o cu calm pentru că noi probabil ne vom prăbuși de la oboseală.”

Devon era pe punctul de a obiecta, dar se uită la cei doi frați, realizând pentru prima dată că erau atât de obosiți încât păreau drogați. Simți o senzație de vinovăție pentru că nu a observat mai devreme. Umanii au nevoie de două ori mai mult somn decât un metamorf.. sau chiar mai mult.

„Ok,” Devon a recunoscut și i-a dat lui Envy un sărut persistent. „Voi trece să te iau .. du-te la somn.”

Envy a dat din cap și a privit cum Devon s-a dezbrăcat de haine și s-a transformat în jaguar. El a plecat prin cimitir după Warren iar ea se minuna de cât de grațios arăta în toate formele.

„Putem pleca acum?” vocea lui Trevor era groasă, fără să-i placă modul în care Envy se uita după Devon.

Envy și Chad au dat din cap în acord.

„Ce idee bună,” Chad a spus. „Urăsc să devin o țintă ușoară pentru un norocos de Skitter doar pentru că am decis să mă așez în cimitir și să trag un pui de somn. Nu am dormit deloc în ultimele zile.”

Cei trei au pornit spre intrarea în cimitir, ucigând încă câțiva Skitteri de-a lungul drumului. Când au ajuns în cele din urmă la mașina lui Trevor, Chad a trebuit să se oprească și să se uite pentru o clipă, incapabil să controleze zâmbetul sadic care apăruse pe fața lui.

„Unde este mașina ta cea veche?” a întrebat Envy când Trevor se apropie de noua frumusețe de mașină neagră. “Nu că acesta nu arată minunat, de fapt e grozavă.”

Trevor a înghețat brusc amintindu-și de caracteristica suplimentară pe care Ren o pusese la mașină. O, rahat! Simțise nevoia bruscă de a se transforma și de a o lua la sănătoasa.

„Trevor,” Evey a spus încântată în vocea lui Envy furată. „Sunt atât de bucuroasă că ești bine. Am scanat pe toată lumea care venea și pleca de la intrare și am depus deja cea mai mare parte a raportului în sistemul PIT.”

Toată culoarea s-a scurs de pe fața lui Trevor în timp ce se uita la Envy și a văzut expresia incredibilă de pe fața ei.

„Trevor,” Envy a imitat îngrijorarea pe care a auzit-o în vocea mașinii… vocea ei. „Există ceva ce ți-ar plăcea să împărtășești cu restul clasei?’

„Oh, cine este ea?” Evey a întrebat. „Nu am văzut-o niciodată și nu este în banca de date PIT. Să o adaug?”

Dacă Trevor nu știa mai bine, putea jura că vocea lui Evey era doar puțin prea dulce pentru a fi sinceră.

„Evey, aceasta este sora mea Envy,” Chad a spus. „Ea este umană și nu face parte din PIT. Poți să ne duci acasă?”

Ușile mașinii s-au deschis și au intrat cu Trevor și Chad în față iar Envy pe bancheta din spate.

„Când ai învățat să vorbești?” a întrebat Envy holbându-se la Trevor în oglinda retrovizoare. Dacă privirea ar putea ucide, atunci un bărbat mort ar conduce.

„Recent,” Evey a spus cu un răspuns scurt, la obiect… apoi a adăugat brusc, „Să nu îndrăznești să crezi că-l poți lua pe Trevor de lângă mine.”

Sprâncenele lui Chad s-au ridicat la nivelul părului înainte de a începe să râdă atât de tare, încât obrajii săi începuseră să-l doară.

„Oh, nu-ți face griji pentru asta.” a spus Envy cu un zâmbet malițios către Trevor prin oglindă. „Nu am nici o intenție să-l iau de lângă tine. Cred că voi doi sunteți un cuplu perfect.”

Evey a oftat emoţionată, iar uşile mașinii s-au închis. „Unde locuiești tu și Chad?” De data aceasta vocea era fericită.

„Conduc eu,” Trevor a spus, dorind ca pământul să se deschidă și să-l înghită. “Tu continuă să te familiarizezi cu Envy.”

„Da,” Envy a spus când Trevor a pornit mașina. „Te rog spune-mi totul despre voi și despre lucrurile distractive pe care tu și Trevor le-ați făcut până acum.”

Chad era aproape în podea cu râsete și nu s-a oprit până când au ajuns aproape de apartamentul său. De îndată ce Evey a fost parcată, Chad s-a dat jos din mașină și s-a grăbit să intre în apartament știind că Envy va veni câteva minute mai târziu. La naiba, obrajii lui chiar îl dureau. Ceea ce era și mai amuzant era faptul că de data asta nu fusese vina lui Trevor.

„Evey,” Envy a întrebat dulce, „Te-ar deranja dacă Trevor mă conduce până la ușă? Am văzut prea mulți monștri în seara asta pentru a mă simți în siguranță de una singură… și se pare că fratele meu ma lăsat în urmă.”

Trevor s-a furișat știind că a dat de belea iar Evey nu ajuta deloc lucrurile. Cu siguranță nu era noaptea lui bună.

„Ce idee bună. Trevor, ai grijă ca noua mea prietenă să nu pățească nimic. Eu voi termina actualizarea raportului PIT pentru tine.” Tabloul de bord s-a aprins, transformându-se într-un ecran de computer, în timp ce Evey își desfășura proiectul, fredonând liniștită. Ea decise de cum Envy era sora lui Chad și, evident, lupta cu monștri că merita propriul ei dosar adăugat în banca de date PIT. Ea îi făcuse în secret o fotografie fetei cu camera ei ascunsă.

Trevor a oftat într-un moment de auto-compătimire și a ieșit încet din mașină. Ei bine, el își dorea un moment singur cu Envy și acum părea că-l va obține.

Era gata să încerce să vadă partea bună a lucrurilor, dar partea bună începea să devină foarte neplăcută.

În cele din urmă au ajuns la ușă, iar Trevor s-a uitat înapoi la Evey, văzând că un copac uriaș din curtea din față se afla acum între ei. Envy a ales acel moment să se întoarcă la el și l-a privit cu ură, gândindu-se la acest lucru pe parcursul călătoriei. Ea și-a băgat degetul în pieptul lui atât de tare, încât Trevor a crezut cu siguranță că va avea o gaură acolo când vor încheia discuția.

„Asta ar fi trebuit să fie o glumă, pentru că dacă este, nu e foarte amuzantă?” șuieră Envy într-o voce șoptită, fără să știe cât de sensibil era microfonul mașinii blestemate.

„Oh, desigur că este o glumă,” Trevor mârâit înapoi. „Dar a fost menită să mă tortureze… pe mine nu pe tine. Sincer uitasem complet de ea până când am revenit la mașină.” Trevor a explicat dându-și cu mâna prin breton. „Îmi pare rău că a trebuit să vezi asta.”

Văzând sinceritatea din ochii lui și auzind-o în vocea lui, a luat vântul din supărarea lui Envy. El spunea adevărul, spera ea. „De ce ți-ar face cineva asta?”

Ochii lui Trevor albăstrui-argintiu s-au întunecat puțin în timp ce se uită în jos la sufletul său pereche. „Pentru că toată lumea știe că eu te iubesc și tu mă urăști. Ei cred că este amuzant asta. De ce crezi că Chad râdea în continuu pentru întreaga călătorie până aici?”

„Trevor,” Envy a simțit că pieptul ei se strânge dureros la cuvintele sale. „Nu este adevărat,” ea l-a corectat încet. „Eu nu te-aș putea urî niciodată.”

„Știu,” i-a dat un zâmbet mic, dar a dispărut repede într-o încruntare. „Sunt foarte conștient de faptul că ești îndrăgostită de amândoi. Devon știe și el.”

Ochii lui Envy s-au mărit și ea a făcut un pas rapid înapoi. Abia scuturându-și capul ea a șoptit, “De ce ai crede asta?”

„Suntem metamorfi Envy… putem mirosi asta,” Trevor a insistat, făcând un pas înainte și închizând distanța dintre ei. „Nu-mi spune că nu mă vrei când știu că da. Mă iubești la fel de mult ca pe el pentru că tu ai două suflete pereche.” A înghițit în sec acum că a spus-o cu voce tare.

Envy a rămas tăcută, privindu-l cu ochi de căprioară și simțindu-se ca și cum ar fi fost prinsă în farurile lui. Ea nu știa cum să răspundă la asta, pentru că adevărul era… Trevor încă o mai interesa. Ba chiar se forțase să-și ignore atracția față de el pentru că îl alesese pe Devon.

„Spune-mi că nu mă iubești,” Trevor șopti, aplecându-se mai aproape până când buzele lor aproape se atingeau.

Envy a fost cea care a înghițit în sec atunci. Ea voia să nege ceea ce spunea, deoarece sentimentele îngropate nu ar permite acel lucru. Ura să fie mințită, de aceea era aproape incapabilă să o facă ea însăși. Încă îl iubea, dar era greșit să fii îndrăgostită de doi bărbați în același timp.

„Îl iubesc pe Devon,” a suflat pe buzele lui în tot acest timp condamnându-se pentru că l-a rănit din nou.

„Mișcare inteligentă… evitarea,” Trevor a spus după un moment și s-a aplecat înapoi doar puțin pentru a-și lăsa privirea să o străpungă pe a ei. „Pentru că dacă mă minți..pot mirosi asta pe tine.” Envy a făcut un pas înapoi în timp ce Trevor plutea deasupra ei, blocând orice altceva, chiar dacă el se mutase. Întinzându-și mâna în spatele ei, mișcând-o în jurul încercând să găsească clanța. Ea nu voia să se gândească la acel lucru....îi ruperea inima.

În cele din urmă, degetele ei au atins clanța și a apăsat pe ea, deschizând ușa. A alunecat înăuntru și a vrut să o închidă când mâna lui Trevor se mișcă și oprise acțiunea.

„Știți că am dreptate,” Trevor a șoptit. „Simți și tu asta.”

Envy simțea fluturi care izbucneau în groapa stomacului ei și închisese brusc ușa în fața lui Trevor. Întorcând încuietoarea, ea s-a întors și s-a sprijinit cu spatele de ușă, așteptând să audă cum Trevor își pornește mașina și pleacă. Din anumite motive, simțea că el încă stătea în spatele ei, așteptând să treacă prin ușă și să-și înfășoare brațele în jurul ei.

Trevor și-a așezat palmele pe tocul ușii, simțind că prezența ei persistă. Îi auzea inima alergând prin lemnul gros și inhală adânc pentru a-și calma nervii. Instinctele lui țipau la el să trântească ușa și să ia înapoi ceea ce era al lui… dar el nici blestemat nu i-ar fi dat un motiv pentru a nu-l mai iubi.

S-a încruntat după un moment pentru că nu o auzi îndepărtându-se de ușă. Aplecându-se mai aproape de bariera dintre ei, și-a așezat fruntea pe lemnul rece și a oftat.

„Envy,” a șoptit el. „Te iubesc.”

Atunci a auzit-o fugind în camera ei.

*****

Jason s-a așezat pe o bancă de piatră care fusese pusă în fața uneia dintre criptele mai mari pentru a lua o pauză. El nu se mai confruntase cu nimic sau cu nimeni în ultimele trei minute și acela era un record pentru noaptea petrecută până atunci.

Atingând inelul, el spera că acesta își va recupera cumva puterea. Stomacul lui era răsucit în noduri fără să știe unde era Tiara și dacă era în siguranță. Coborându-și puțin capul, s-a mustrat mintal pentru că nu a reușit să o scoată din mausoleu. Ce mai protector s-a dovedit a fi. Ea a fost nevoită să ceară ajutor unui demon.

„Ai vrea să privești în spatele tău,” o voce a spus brusc din tăcerea înconjurătoare.

Ochii lui Jason s-au mărit văzând un bărbat cu părul lung și negru, stând la o distanță scurtă de el. El a clipit când ceea ce spusese bărbatul în cele din urmă ajunsese la el.

Părul de pe spatele gâtului i se ridică iar Jason sări înainte cu câțiva pași pentru a vedea ce era în spatele lui. Patru Skitteri se uitau înapoi la el de la doar câțiva metri distanță, cu gurile lor fără buze trase înapoi arătând fiecare dintre dinții lor ascuțiți.

„Ei hai!” Jason a strigat, simțind o mică agitație de furie. Era plictisit să se lupte cu acele creaturi. „Tâmpiților nu va-ți dat seama încă? Dacă locuiți într-un cimitir, se presupune că trebuie să fiți morți.”

Angelica zâmbi după ce ajuns pe Syn din urmă chiar la timp pentru a auzi isteria lui Jason. „Hei Jason, vrei să vezi ceva grozav?” a spus ea ajungând lângă el și ridicându-și mâinile în fața ei. Ea a deschis gura și a început să șoptească o vrajă care trebuia să-i facă să explodeze. Spre disperarea ei, Skitterii s-au retras brusc înainte de a exploda și au fugit în întuneric.

„Super,” Jason a spus gândindu-se că fusese vraja de vină.

„La naiba, dacă ai renunța să-i mai sperii, poate că aș fi putea executa o ucidere decentă în seara asta.” s-a răstit Angelica în timp ce se întorsese pentru al găsi pe Syn chiar în spatele ei. „Ești ca repelent pentru demoni.”

Jason a zâmbit când a înțeles frustrarea ei. „Steagul Negru pentru demoni,” a mormăit el, dar și-a închis rapid gura când privirea Angelicăi s-a întors asupra lui. „Voiam să spun… ai dreptate. Ai atâta dreptate.” Când un bărbat are dubii, întotdeauna trebuie să fie de acord cu femeile.

Syn a râs încet, „Nu am făcut altceva decât să merg în spatele tău, draga mea. Nu pot face nimic dacă Spinnan se tem de mine. Poate că erau doar lași. Să mergem în căutare de monștri mai curajoși?” el fusese răsplătit când Angelica și-a dat ochii peste cap și a zâmbit. Începea să-l placă din ce în ce mai mult.

Umerii lui Jason s-au prăbușit realizând că acesta era bărbatul despre care fusese avertizat când începuse să pună întrebări despre frumoasa Angelica. Hotărând că acea direcție era fără speranță, el a oftat și și-a întors atenția asupra inelului.

„Acest lucru stupid este inutil… GPS-ul naibii s-a rupt probabil.” A mârâit şi a încercat să scoată inelul. A tras pentru o clipă de el, apoi a decis să se oprească când a simțit că degetul îi apăsă articulația. S-a uitat din nou la el pentru o clipă apoi şi-a înclinat capul în lateral. Poate că era un lucru bun că nu-l putea da jos, pentru că dacă ar fi făcut-o… l-ar fi aruncat în Skitteri.

„Cum pot să o protejez pe Tiara dacă nu știu unde naiba este?” a țipat el la inel. „Acum nu este momentul să iei un pui de somn, la naiba.”

„Pot să-l văd?” Angelica a cerut, ținând mâna spre Jason, astfel încât Jason să-și pună mâna lui în a ei. Ea a recunoscut inelul din amintirile pe care Zachary le-a împărtășit cu ea și era curioasă cu privire la puterea sa.

Jason nu putea decât să o privească pe Angelica cu ochii cât cepele. E a îi legăna ușor mâna și examina inelul cu un ochi critic. Finețea pielii ei era foarte plăcută în contact cu a lui… deși el a tresărit când Syn a decis că era un moment bun pentru a râde.

S-a uitat în sus şi l-a văzut pe Syn cu colţul ochiului. Râsul acela era puțin cam înfiorător. Întâlnirea cu Kane de seara trecută l-a speriat, dar tipul acesta… era probabil cel pe care Satana îl căuta pe sub patul lui sau în dulap înainte de a îndrăzni să meargă la culcare.

Syn privea cu răbdare cum Angelica își ținea cealaltă palmă la aproximativ un centimetru deasupra inelului. Văzând-o mușcându-și buza inferioară de concentrare fusese pierzania lui. Ajungând lângă ea, şi-a pus mâna peste a ei şi și-au împleticit încet degetele. Aducându-și capul lângă al ei, și-a periat obrazul de părul ei moale, în timp ce se întindea cu cealaltă mână pentru a o trage ușor aproape de el.

Angelica clipi brusc simțind ceea ce căuta ea. „Asta înseamnă să trișezi,” ea a șoptit, dar a căutat rapid aura inelului cât era încă conectată cu ea. Simțea două căi care veneau din dreapta..una luminoasă şi una întunecată. Din curiozitate morbidă, ea a început să o urmeze pe cea întunecată pentru a vedea unde o va conduce.

„Este suficient,” Syn a spus încet și i-a tras mâna departe de puterea de inelului. „Nu este legată doar de fată, ci și de mintea demonului. Trebuie să fim atenți să nu-l invocăm accidental.”

Angelica a înghițit în sec și a dat din cap știind că are dreptate. Ea simțise, puterea demonului din interiorul inelului. Își lăsă părul să cadă în față pentru a-și ascunde ochii în timp ce privea mâinile lor încă legate între ele. Era intim și sexual în același timp, un gest atât de simplu care i-a lăsat mintea năucită.

„Este încă viu?” Jason și-a scrâșnit dinții și și-a ținut mâna departe de el însuși imaginându-și un demon care ar fi explodat din el. Dacă ceea ce spusese Nile despre Deth era adevărat, atunci acela era un demon pe care chiar nu-și dorea să iasă din inel ca un spirit. „Ca și cum chiar aveam nevoie de un alt motiv pentru a-mi dori să scap de acest lucru chiar acum.”

„Fata este inconștientă,” Syn l-a informat, dar și-a îngustat ochii fără să-i placă aura inelului. El a simţit cum demonul se uitase la el, dar a tăiat legătura înainte ca imaginea lui să fie stabilă. Dacă acea creatură s-ar fi întors pe pământ, nu se știa ce întuneric ar fi adus cu el.

„Inconștientă? Acesta este un motiv în plus pentru a o găsi,” Jason a spus, uitând de frica de inel. „Nu știm în ce probleme ea ar putea fi. Cu ea dispărută și cu Zachary la pământ… suntem în inferioritate”.

„În inferioritate? Despre ce vorbești?” a întrebat Angelica alarmându-se astfel încât să-și smulgă mâna de la Syn.

„Am crezut că știi,” Jason se încruntă, „Am crezut că toată lumea din echipă aflase până acum.”

„Știu ce?” Angelica întrebă frustrată.

„Zachary a luat-o razna când demonul a fugit cu Tiara și a aruncat în aer cuibul principal din care veneau toate aceste creaturi. Demonul care îi înmulțea pe toți a luat foc împreună cu clădirea. Zachary a leșinat în timpul focului imediat după explozie.”

Văzând șocul de pe fața ei, Jason a continuat repede, „Este bine, Ren l-a scos de acolo și au dispărut… nu l-am mai văzut de atunci. Storm probabil știe unde s-au dus pentru că era acolo când s-a întâmplat tot.”

„Și Tiara a fost răpit de un demon?” Angelica simți bătăile inimii accelerându-se. Nu e de mirare că Zachary a luat-o razna.

„Nu chiar,” spuse Jason. „E greu de explicat. Ideea este că ea a leșinat în timp ce pleca cu celălalt demon și până când acest lucru nu va începe să funcționeze din nou, nu știu dacă ea este bine, cu atât mai puțin de unde să începem să o căutăm.” El a lovit inelul cu cealaltă mână frustrat încercând din nou să-l facă să-și revină.

Fără un alt cuvânt, Angelica a plecat spre intrarea în cimitir în timp ce se învinovățea mintal pentru egoismul ei. Fusese atât de ocupată cu Syn și cu monștrii încât nu a fost acolo să aibă grijă de Zachary… pentru prima dată când el avea nevoie de ea.

Vederea ei se încețoșase de la lacrimi dar ea le șterse furioasă apoi alergă direct într-un zid de cărămidă numit Syn. Brațele lui o cuprinseră pentru a o ține în frâu, dar înainte ca ea să se poată opri, începuse să se lupte cu el. Ea îl lovi în piept cu pumnii ei mici, știind că nu avea nici un efect, dar primul ei instinct era de a elimina orice se ivea în calea ei în găsirea celui mai bun prieten al ei.

„Lasă-mă,” șuieră Angelica, mai supărată pe ea însăși decât pe el. De aceea nu voia să se apropie de nimeni. Alesese prietenia cu Zachary pentru că el era puternic și nu-i va da nici un motiv să plângă. Dacă el a leșinat în focul său… atunci ceva grav era în neregulă cu el.

Syn și-a strâns mâinile în jurul încheieturii ei și a tras-o lângă corpului lui cu un mârâit, „Îți voi arăta un alt lucru pe care îl putem face împreună.” El și-a trecut buzele peste ale ei în încercarea de a ușura foamea geloziei pe care o simți înălțându-se în interiorul său.

Angelica se liniști iar ochii ei s-au mărit în momentul în care buzele lui au coborât peste ale ei. Își simți genunchii înmuindu-se când Syn i-a supt încet buza ei inferioară.

Mișcarea a fost atât de lentă și sexuală încât coapsele ei aproape au luat foc. Nevoia de a-l săruta înapoi a cuprins-o deodată.

Înainte de a putea continua cu nevoia crescătoare, el a încheiat sărutul și ea s-a trezit din nou uitându-se în ochii lui întunecați de culoarea ametistului. În starea ei ușor năucită, i-a luat un moment să-și dea seama că acum un zid se afla în spatele lui și briza pe care o simțea nu-i mai mângâia pielea.

Syn a așteptat ca partenera sa să se întoarcă de la atingerea extaziantă pe care tocmai i-a dat-o înainte de a-i elibera încheietura mâinii. Nu avea nevoie să o sărute pentru a efectua teleportarea, dar dacă ea credea că da… atunci el nu-i va lămurit neînțelegerea aceea.

Angelica s-a plimbat prin jur surprinsă că se afla în biroul lui Storm. Ochii ei au scanat rapid camera înainte de a se fixa pe Zachary. El era într-o barieră translucidă, întins pe un pat de flăcări proprii, așa cum a descris Jason. Un suspin trist i-a ieșit văzându-l într-o astfel de stare.

Pașii ei erau lenți când se apropiase de sigiliul din jurul lui. Nu mai văzuse niciodată astfel de flăcări întunecate venind de la el și știa că nu putea fi un semn bun.

„Ce s-a întâmplat?” a șoptit ea, întrebându-se dacă Zachary ar putea auzi-o.

Plasându-și mâinile pe barieră, ea a privit un râu a ceea ce părea a fi o apă spumoasă printre degetele ei și apoi dispăruse înainte de a atinge podeaua. Scutul se transformase într-un albastru electric în jurul mâinilor ei iar ea s-a împins în el… testându-i rezistența.

„Zachary, deschide ochii. Te rog… doar ca să-mi spui că ești bine.”. Angelica simți cum speranța ei se prăbușea cu fiecare secundă care trecea iar el nu-i răspundea.

Părul său blond se învârtea în jurul feței, iar corpul său se balansa ușor în flăcări, astfel ea realizase că era ceea ce îl ținea plutind deasupra podelei. Ceea ce o speria cel mai mult era liniștea lui completă…nu putea să vadă nici dacă respiră.

„Este o vrajă Zachary? Cineva ți-a făcut asta? Vin… doar rezistă.” Ea a închis ochii și a început să dezlege mintal încuietorile din jurul barierei. O putea face… o va face… pentru Zachary.

Syn a rămas tăcut, oferindu-i intimitate cu prietenul ei, dar el nu mai suporta durerea ei un moment mai mult. Ridicându-se în spatele ei, și-a așezat palmele împotriva scutului de deasupra ei, întărindu-i mai degrabă decât ajutând-o să-l coboare.

„De ce? De ce mă oprești?” întrebă Angelica fără să înțeleagă.

„Pentru că, nu cred că prietenul tău Zachary va fi foarte fericit când se va trezi doar pentru a vedea că te-a rănit cu focul său de Phoenix. El nu moare… se readuce la viață. Și din aspectul lui, își va aduce toată puterea cu el când ce se va trezi.”

Angelica își întorsese spatele barierei, nedorind să privească imaginea sinistră a lui Zachary arzând. Dorind să se simtă în siguranță, și-a înfășurat brațele în jurul taliei lui Syn și și-a ascuns fața în pieptul său cald.

Syn și-a îndoit brațele în jurul ei, oferindu-i confortul pe care îl căuta în liniște. S-a uitat la Zachary și s-a întrebat în tăcere ce s-ar fi întâmplat cu ea în această viață dacă nu ar fi găsit-o. Prietenia ei cu Zachary s-ar fi transformat în ceva mai intim?

Și-a strâns brațele în jurul ei, îngropându-și fața în părul ei întunecat și a decis să nu se mai gândească la asta. Ea îl iubea mult pe Phoenix și pentru asta el era recunoscător, dar a venit timpul ca partenera sa să-și amintească cu adevărat care era dragostea adevărată.

Capitolul 3

Damon și-a încrucișat brațele peste piept și s-a sprijinit cu spatele de hambarul folosit de îngrijitorii cimitirului. Acea zonă era lipsită de vânători, deoarece se afla chiar în colțul cimitirului masiv și destul de izolat. De asemenea, părea să fie un refugiu pentru o mulțime de Spinnan care au supraviețuit atât de mult, aproape ca și cum ar fi încercat să se regrupeze și să se ascundă.

El a promis să o lase pe Alicia să practice lupta și, în general, acela era un loc excelent pentru ca ea să o facă. Acești Spinnan erau slabi în comparație cu majoritatea creaturilor care se plimbau prin jurul orașului chiar atunci, dar totuși i-a permis Aliciei să se lupte doar cu câte o creatură pe rând.

De fiecare dată când un Spinnan curajos încerca să o atingă, el îi spulbera înainte să se apropie suficient de mult pentru a o distrage de la cel cu care se lupta. Distrugerea monștrilor care veneau la Alicia îi dădea un sentiment de satisfacție iar Damon se bucura destul de mult. Ea nu era atât de reala asta… pentru o începătoare.

El a observat, de asemenea, o reducere drastică a creaturilor de la explozia de acum câteva ore și a concluzionat că cineva a găsit și a distrus cuibul. Personal, nu l-ar fi deranjat să-i arunce o privire demonului care crease acele creaturi înfiorătoare, dar a alungat acel gând.

Probabil era la fel de urât ca acele creaturi oricum.

Auzind pașii și sunetul vocilor care veneau de la marginea copacilor pe dealul micuț pe care stătea, Damon a pășit în jurul colțului hambarului și a mers să investigheze. Acea margine a cimitirului era aliniată cu pini înalți, impunători, care o separau de un cartier suburban.

Fiind atât de aproape de case, Damon a fost curios de ce nimeni nu a auzit nimic în timpul nopții și nu au venit să investigheze. De câteva ori a crezut că a văzut o barieră în jurul proprietății, dar a respins-o ca parte a imaginației sale. Dacă ar fi fost pusă o barieră, atunci poate că vânătorii de demoni nu erau atât de neputincioși precum îi credea el.

Era aproape de linia copacilor când doi bărbați s-au ivit, dar s-au oprit când l-au văzut. Văzând conturul alb al unei structuri prin copaci, el a considerat cum că clădirea principală de întreținere era probabil de cealaltă parte a lor și acești oameni tocmai apăruseră acolo pentru muncă.

Tipii aceia nu au putut folosi oricare dintre drumurile principale pentru a ajunge acolo. Adăugând și faptul că Damon nu auzise nici o mașină apropiindu-se, îi spunea că bărbații trăiau la câțiva pași de acel cimitir.

„Bună dimineața,” Damon a spus micșorând distanța dintre ei, astfel încât să-i poată pune sub vraja lui.

Cei doi s-au încruntat la el. O mulțime de lucruri ciudate avuseseră loc în cimitir în ultimele zile și asta îi făcuse suspicioși de oricine care arăta cum că ar putea crea probleme… iar tipul care se îndreaptă spre ei se potrivea acelei descrieri la perfecție.

Cel într-un tricou alb sub cămașa de la uniformă descheiată vorbi într-o manieră autoritară. „Te putem ajuta? Vizitatorii nu trebuie să stea lângă echipament.”

Damon dădu din cap, concentrându-și ochii de culoarea ametistului asupra lor, aproape zâmbind când expresiile lor se înmuiaseră într-o stare de transă. „De fapt, eu sunt aici pentru a vă ajuta pe voi, anunțându-vă că ați terminat deja munca pentru această zi. Angajatorul vostru a spus să vă întoarceți la magazia de întreținere și să vă relaxați până când vi se termină tura. Nu vă veți aminti că m-ați văzut și dacă cineva vă întreabă… voi ați muncit din greu toată ziua.”.

Al doilea muncitor, cu cămașa de la uniformă închisă, arătând mai profesional, l-a privit pe colegul său. „Este timpul să încercăm acel TV pe care l-ai conectat în magazie.”

„Da, hai să mergem să vedem serialul cu Jerry Springer, ” muncitorul numărul doi a spus cu stupoare.

Damon a zâmbit şi a așteptat până când au dispărut complet. Odată ce umanii au dispărut, el s-a întors pentru a se porni înapoi pe deal, când văzuse o movilă impresionantă de pământ zburând în aer. Când a ajuns înapoi în vârful dealului pentru a verifica progresul Aliciei, expresia lui s-a întunecat.

Ea se lupta nu cu unul, ci cu trei Skitteri în același timp și părea că îi era dificil. Un mârâit adânc îi ieși din piept când unul dintre ei a trântit-o pe Alicia la pământ provocându-i o lovitură ca ruptura unui os.

Alicia stătea acolo uitându-se de unde fusese aruncată la pământ. Totul mersese bine până când Spinnan numărul doi și trei au decis să apară și să o atace în echipă. Damon o ajutase şi când nu se întâmplase nimic cu ceilalți doi, ea se uită în jur după el.

Dar nu-l găsi nicăieri, ea a simțit un pic de fericire și frustrare în același timp. Fericire pentru că ea a crezut că îi permisese să se lupte… și frustrarea că nu era acolo pentru a asista la ea bătându-i pe toți trei deodată. Ridicându-și capul de pe pământ, era pe cale să se ridice înapoi în picioare când Spinnan-ul a înghețat brusc. Au stat acolo o secundă înainte să se spargă brusc ca sticla.

Alicia și-a acoperit fața cu brațele pentru a evita să fie lovită cu cioburi. Din fericire, toate bucățile au explodat în afară și departe de ea. Când și-a coborât brațele, l-a găsit pe Damon stând acolo, deasupra picioarelor ei și arătând la fel de furioasă ca întotdeauna. Ea a tresărit când brusc i-a întins mâna, oferindu-se să o ajute.

„La naiba Damon, aș fi putut să-i bat dacă mi-ai fi dat o șansă,”, a spus ea în timp ce îi apucă mâna.

Damon a tras-o ușor în picioare și a ținut-o la pieptul său. Alicia era pe cale să protesteze când i- a văzut maxilarul încordat și duritatea din ochii lui de culoarea ametistului. Supărarea ei dispăruse, realizând că l-a speriat neintenționat.

„Regula este câte un monstru pe rând,” Damon mârâi, pregătindu-se pentru o ceartă pe care intenționa să o câștige. El fusese luat prin surprindere atunci când Alicia și-a înfășurat mâna în jurul capului său, asigurându-se că își împleticise degetele prin părul lui înainte de a-l trage în jos pentru un sărut minunat.

Când în cele din urmă s-au îndepărtat unul de celălalt, Damon a mârâit din nou și a împins-o pe Alicia înapoi lângă partea hambarului de care se sprijinea el mai devreme. Mârâitul ar fi sunat amenințător pentru majoritatea, dar pentru Alicia era super sexy.

„Nu ai voie să faci acest lucru,” Damon a instruit-o încet.

Alicia îl privi cu o inocență prefăcută care îi strălucea în ochi. „Nu pot să fac ce?”

Damon și-a frecat obrazul de al ei, buzele abia atingându-i pielea înainte de a pluti lângă urechea ei. „Nu ai voie să mă distragi.”

„Oh,” Alicia șoptit seducător. „Vrei să spui așa?”

Ea s-a ridicat pe vârfuri și l-a sărutat din nou, de data aceasta limbile lor se învârtiseră intim una cu cealaltă. Când Damon și-a împins coapsele peste ale ei, ea și-a deschis picioarele și a apăsat. Plăcându-i senzația, ea a început să se balanseze înainte și înapoi pe el. Ochii i s-au închis când Damon și-a ridicat piciorul iar picioarele ei au părăsit pământul.

„Asta e o noutate,” Alicia gâfâi atunci când gurile lor s-au separat.

Damon a rânjit, „Tu ai început.” Zâmbetul său a dispărut și ochii lui s-au întunecat devenind un ametist închis, „Acum eu voi termina.”

Alicia nu a putut decât să scâncească, apoi și-a înfășurat picioarele în jurul taliei lui, frecându-se de erecția pe care o putea simți pulsând în spatele fermoarului pantalonilor lui Damon.

Damon a trântit-o peste peretele hambarului și i-a rupt fără ezitare cămașa ei. Mâinile lui i-au găsit sânii, tentându-i sfârcurile întărite sub dantelă înainte de a-i desface blugii.

Alicia și-a coborât picioarele și l-a lăsat pe Damon să-i împingă încet blugii în jos. A dat jos blugii și și-a ridicat din nou picioarele în jurul taliei lui. Damon a zâmbit în timp ce își deschidea fermoarul și s-a eliberat de strânsoare.

Schimbându-și pozițiile, el răsuflat greoi în timp ce își împingea șoldurile în sus, în același timp în care o plasase pe Alicia peste erecția lui. Alicia a strigat și și-a rezemat capul de peretele de beton din spatele ei. Damon și-a mișcat șoldurile într-un ritm pedepsitor, asigurându-se că ea va înțelege pe deplin ce înseamna să-l distragă.

Alicia a deschis ochii și l-a apucat pe Damon de umeri, trăgându-l mai aproape de ea. Capul lui s-a scufundat în pieptul ei și i-a tras un sfârc adânc în gură. Alicia a gâfâit la acele senzații și s-a arcuit împotriva lui. La cât de puternic se împingea în ea, se simțea ca și cum corpul ei se zbătea la fiecare mișcare.

Un sunet din spatele lui Damon a făcut-o să privească în sus iar ochii ei s-au mărit pe jumătate când a văzut un Skitter care alerga spre ei. Se pare că demonul a crezut că sunt vulnerabili și căuta să profite de situație.

„Un Skitter în spatele tău,” Alicia șoptit fără suflare.

Ea a privit creatura fiind spulberată de puterea lui Damon și a gemut tare când acesta a început să se împingă mai tare în ea. Era ca un bărbat posedat…profund, rapid, la limita durerii, iar ei îi plăcea la nebunie.

„În dreapta ta,” Alicia l-a avertizat.

Un alt Skitter s-a întâlnit cu creatorul său iar Damon și-a ridicat capul dintre sânii ei. Luându-i încheieturile în mâinile lui, le-a fixat pe peretele din spatele ei apoi și-a scos colții ascuțiți.

„Dă-ți drumul pentru mine,” a mârâit el când a simțit cum pereții moi ai Aliciei începeau să se flexeze în jurul lui în același ritm în care el se împingea în ea.

Alicia i-a ignorat cererea, și-a întors capul în lateral pentru a evita să-l privească în ochi. Încerca să se abțină cât de mult putea, pentru că, în ciuda a ceea ce ar putea crede alți oameni… a face dragoste în mijlocul unui cimitir era al naibii de excitant. Faptul că puteau fi prinși de oricine în orice moment îl făcea și mai interesant.

„Fă-o,” Damon mârâi vicios în urechea ei.

El abia se mai putea abținea, dar, ca și ea, dorea ca acea senzație să dureze și să ajungă la finalizare în același timp cu ea. Amândoi erau atât de excitați de ideea de a fi prinși și de a ucide demoni în timp ce o făceau, încât nici unul dintre ei nu mai aveau puterea de a dura prea mult.

Alicia a țipat și în cele din urmă a cedat… întorcându-și privirea înapoi la cea a lui Damon încă furioasă. Nodul din burta ei era atât de strâns încât era sigură că se va rupe. Mai multă mișcare din spatele lui Damon a făcut-o să se uite peste umărul lui și ea a gâfâit.

„În spatele tău,” a reușit să-i spună într-o șoaptă răgușită.

Damon a zâmbit, apoi și-a extins puterea către Skitterul care îl ataca. În momentul când acela s-a spulberat, corpul Aliciei s-a strâns în jurul lui ca o menghină și ea a țipat de la orgasm către cerul de deasupra lor. Damon a urmat-o după câteva mișcări profunde, umplând-o cu sămânța lui… încă odată revendicând corpul și sufletul ei.

Ei au rămas sprijiniți unul de celălalt, respirând puternic pe măsură ce bătăile inimii lor au început procesul de încetinire. Damon era atât de mândru de mica sa felină sălbatică, deoarece era la fel de dementă ca și el când era vorba de sex… și asta făcea totul foarte excitant.

În cele din urmă, Damon s-a retras puțin și i-a zâmbit discret. Amândoi gemeau când el s-a îndepărtat de ea și i-a lăsat picioarele să cadă din jurul taliei lui. Privind-o de sus în jos, trebuia să recunoască că era o viziune foarte sexy.

Cămașa ei fusese ruptă pe partea din față, iar cupele dantelate ale sutienului ei erau împinse în jos pentru a-i dezvălui sânii goi la lumina soarelui de dimineață. Era pentru prima dată când el realizase că ea nu purta chiloți… nici nu erau îndesați în blugi încă aruncați pe pământ.

„Cum explicăm cămașa?” Alicia l-a întrebat când s-a uitat în jos la ea.

„Nu o vom face,” Damon a răspuns cu un zâmbet.

*****

Warren și Devon se învârteau în jurul Skitter-ului care le-a trecut calea. Șuieră vicios spre ei și își repezea ghearele lungi. Cu un acord din priviri, ambii jaguari l-au atacat. Devon a reușit să prindă unul dintre brațe între colții săi, în timp ce Warren a reușit să obțină un picior din spate. Skiterul a început să țipe când au început să tragă de el în direcții opuse.

Punând mai multă putere în acel efort, Devon și-a smucit brusc capul spre stânga. Membrul a cedat iar Devon s-a retras cu brațul dezmembrat în gură. Warren a lăsat piciorul și a făcut câțiva pași înapoi când Devon a sărit și și-a înfipt colții în gâtul demonului.

Warren s-a așezat și a început să se curețe când a auzit sunetul inconfundabil al unui alt Skitter chiar dincolo de copaci. Privind înapoi la Skitterul pe care Devon îl termina, el a decis că totul era în mâini bune și a mers să investigheze.

Devon l-a văzut pe Warren plecând cu colțul ochiului și l-a ucis repede pe Skitter înainte de a sări de pe spatele acestuia. Aruncând capul, Devon s-a clătinat și s-a întors în direcția în care plecase Warren. Ei au făcut o echipă alternantă de când s-au alăturat unul cu celălalt iar Devon se distra la maxim.

Merse doar câțiva metri când un alt Skitter căzuse dintr-un copac direct în fața lui. Un mârâit adânc a erupt din gâtul său și s-a ghemuit aproape de pământ pregătindu-se să sară. Ochii lui de felină s-au îngustat când a observat că acest demon părea extrem de agitat.

Ei se uitau unul la celălalt cu ochii furioși înainte ca Skitterul să se ghemuiască imitându-l pe jaguar. Devon a mârâit şi a sărit spre demon, intenționând să-l omoare repede. Skitterul a sărit în același timp, iar cei doi s-au ciocnit în aer.

Ghearele lui Devon s-au repezit la Skitter, dar a ratat, cu toate acestea, lovitura de la Skitter direct în capul său fusese ținta perfectă.

Skitterul a aterizat nevătămat pe toate patru labe, în timp ce corpul inconștient a lui Devon a aterizat puternic… punându-l la pământ.

Skitterul a șuierat victorios, îndreptându-se către jaguar și apucând unul dintre labele lui din spate cu o mână lungă cu gheare. Trăgând pisica uriașă prin cimitir în spatele lui în direcția opusă a partenerului său, Skitterul s-a apropiat de o mică criptă. Deschizând ușa, Skitterul a plasat jaguarul în interior înainte de a se îndepărta și de a privi în jos la animal pentru o clipă.

Capul său se înclină într-un unghi ciudat, ca și cum ar fi decis cea mai bună modalitate de a-și ucide prada. Creatura s-a întors câteva momente mai târziu, târând doi dintre frații săi morți prin iarba umedă. Lăsându-i lângă jaguarul inconștient, a ieșit apoi din criptă și a închis ușa, închizând-o cu un șurub lărgit.

Fără să se uite înapoi, Skitterul a alergat cu viteză maximă prin cimitir, evitând vânătorii de demoni împrăștiați pe proprietate. Făcându-și drumul spre o alee laterală, s-a oprit și părea să respire adânc înainte ca corpul său să înceapă să se schimbe.

În câteva secunde, Skitterul a dispărut și în locul său era Trevor.

Mișcându-și gâtul și umerii înainte de a se coborî pentru a-și ridica hainele pe care le aruncase, Trevor a pășit calm în vederea lui Evey. El a revenit la cimitir și a parcat-o acolo înainte de a intra din nou în cimitir, spunându-i că merge să verifice progresul bătăliei.

Odată ce a ieșit din vedere mașinii sale, el s-a transformat într-un Skitter și și-a pus planul în acțiune. Acum, tot ce trebuia să facă era să se îmbrace și să-și termine misiunea auto-numită.

Trevor și-a dat cu degetele prin păr în agitație… nu-i era bucuros de ceea ce făcuse, dar un zâmbet tot i se formase pe chip. Când Evey i-a deschis uşa pentru şofer, el a micșorat distanţa dintre ei. Trevor s-a oprit când a auzit un fluierat de vulpe venind de la ea.

Privind în jos la corpul său gol, se întreba la ce se gândea Ren când i-a dat lui Evey o astfel de personalitate umană. Era un lucru bun că mașina nu avea nici o idee despre ceea ce tocmai făcuse el… în caz contrar, ar fi avut o mie de probleme.

„Un astfel de specimen magnific,” vocea lui Evey îl tachina.

„Tu șșș,” Trevor mârâit și se îmbrăcase rapid. El s-a pus la volan știind că va avea doar câteva ore înainte ca Devon să se trezească. Acest lucru trebuia să fie rapid dacă voia să scape basma curată.

Trevor a tăcut în timp ce o conducea pe Evey într-un alt loc retras și apoi opri mașina. Rămăsese acolo câteva minute cu ochii închiși întrebându-se dacă era corect ceea ce făcea.

„Este totul bine Trevor?” Evey a întrebat încet.

„Sunt bine Evey,” Trevor a spus. “Am nevoie de tine pentru a face ceva cu adevărat important pentru mine. Am primit o misiune secretă pe care trebuie să o termin. Nimeni altcineva din PIT nu trebuie să știe despre acest lucru… este ultrasecret”. El s-a cutremurase de ceea ce urma să spună în continuare, “Storm nu vrea nici un raport depus despre acest lucru și nu poți spune nimănui asta.”

Evey fusese tăcută pentru un moment, „Cât timp va dura?” a întrebat ea.

„Doar câteva ore,” Trevor a răspuns. „Nu va fi prea mult.”

“Fii atent,” Evey a spus atunci când a stins luminile din bord.

Trevor a ieșit din mașină și a început să meargă pe stradă. Odată ce a ieșit din raza vizuală a lui Evey, s-a transformat din nou, de data asta în Devon Santos și a alergat restul drumului spre casa lui Chad. Intrând în casă folosind cheia de rezervă Envy a uitat să recupereze de la el, și-a făcut drum prin apartamentul liniștit.

Știa că Chad dormea și a ocolit camera lui prietenului său până la ușa închisă a dormitorului lui Envy. Deschizând-o, a intrat și s-a uitat în jos la forma adormită a lui Envy. Sprâncenele lui s-au înflăcărat într-o expresie tristă când a prins mirosul de sare rămas în cameră. S-a simțit rău că a făcut-o să plângă, dar își controla gelozia în cel mai bun mod posibil.

Înapoi la cimitir… a existat un moment trecător în care se gândea să-l omoare pe Devon. Cu Devon dispărut din peisaj, s-ar fi întors Envy la el în durerea ei? El îşi îndepărtase gândul ispititor din minte. L-a uimit cât de repede apăruse ispita rea.

Nu ar fi putut niciodată să o rănească pe Envy așa și l-a speriat că a gândit-o chiar și de la distanță. În plus, văzând-o ei plângând după un alt bărbat era la fel de rău ca și văzând-o iubind un alt bărbat. Şi oricât de mult l-ar fi rănit asta, Trevor ştia că Envy îi iubeşte pe amândoi. El nu a mințit cu câteva ore în urmă, când a scos în evidență acel mic detaliu enervant pentru ea.

Mișcându-se în tăcere, Trevor s-a dezbrăcat încet de haine și s-a băgat în pat, în spatele lui Envy. Dacă de asta era nevoie pentru a fura câteva momente singur cu ea… atunci el refuza să-i pese cine credea ea că este. El era de acord cu ideea că nu existau reguli atunci când era vorba de dragoste sau război… iar atunci el simțea că se afla undeva la mijloc între cele două.

Envy simți cum salteaua se scufundă în spatele ei și se întorsese instantaneu spre Devon, îmbrățișându-l foarte strâns și ascunzându-și fața în pieptul lui. Mintea ei era plină de gânduri despre Trevor în ultima oră și asta i-a lăsat un sentiment de vinovăție.

Acum, că a văzut PIT în acțiune, și-a dat seama că Trevor păstrase secrete față de ea pentru că nu avea de ales. Ea fusese suficient de lipsită de inimă pentru a se despărți de el pentru ceva pe care el nu putea controla… mai rău chiar îl electrocutase pentru asta. Cum a putut fi atât de rea?

Inima lui frântă era acum vina ei și nu avea de gând să-l pedepsească pentru asta. Dacă ceva, ea trebuia să încerce să devină din nou prietena lui și poate inima lui se va vindeca. Îşi frecă capul de mâna lui Devon, unde el îi mângâia părul cu atâta tandreţe.

„Te-ai întors,” a șoptit ea, dorind ca greutate de pe pieptul ei să se ușureze.

„Ce s-a întâmplat Envy?” a întrebat el încet.

„Nimic,” Envy a mințit, îndepărtându-se puțin de Devon, astfel încât să se poată trage înapoi și să-i zâmbească.

„Atunci de ce ai plâns?” el o privea pe Envy cum se încruntă la el în confuzie. Înainte de a avea șansa să o nege, el i-a amintit, „Pot mirosi sarea din lacrimile tale. Nu-ți poți ascunde sentimentele de mine.” El voia să știe dacă îl va provoca pe Devon mai târziu să-l atace pentru ceea ce se întâmplase când el o adusese acolo.

Ochii lui Envy s-au mărit. Același lucru îi spusese Trevor. Știau amândoi ce simțea ea mai bine decât ea? Faptul că amândoi o puteau citi atât de bine o făcea să se simtă puțin expusă.

El o simțea tensionată, dar înainte de a putea prinde expresia pe fața ei, ea și-a apăsat obrazul în pieptul din nou. „Trevor a spus sau a făcut ceva pentru care te-a supărat pe drumul încoace? Pentru că dacă a făcut-o, jur....”.

Envy l-a împins repede și a privit în sus la Devon aproape furioasă, „Nu, mi-ai promis că nu-l vei răni niciodată pe Trevor indiferent de situație.” Inima ei îi bătea puternic în piept, nevrând să-i vadă luptându-se din nou. Dacă unul dintre ei ar fi rănit, l-ar urî pe celălalt indiferent care ar fi acela. Ştia asta acum.

Trevor aproape că a renunțat să mai respire în timp ce se uita în jos la ea apărându-l. Ea îl făcuse pe Devon să-i promită că nu-l va răni niciodată, iar Devon fusese de acord din același motiv pentru care nu-l omorâse pe Devon în seara aceea.

„În ceea ce privește lacrimile,” Envy și-a coborât vocea, controlându-și emoțiile ei puternice, „Am avut un vis în care unul dintre acei monștri din cimitir te avea prizonier și plângea când m-am trezit.” Ei bine… asta era adevărat.

„A fost doar un vis,” el a șoptit și a îmbrățișat-o. Trevor își strânse ochii închiși întrebându-se dacă legătura pe care o împărtășea atât cu el, cât și cu Devon a cauzat acel visul foarte precis. Nevrând să se gândească la asta, el a întors-o pe Envy pe spate și a privit-o înainte de a-și coborî încet buzele spre ale ei.

Envy gemuse încet și își arcui spatele, împingându-și sânii în pieptul lui. Ea și-a strâns brațele în jurul gâtului său numai pentru ca el să-i prindă încheieturile și să le apese ușor în saltea.

Gurile lor s-au despărțit, iar Envy și-a înclinat capul înapoi când buzele lui Devon au început o potecă lungă și chinuitoare pe gât și peste claviculă. Zâmbind de la senzație, ea și-a despărțit picioarele și le-a înfășurat în jurul taliei lui pentru a-l trage mai aproape până când a simțit că duritatea lui Devon apăsând în interiorul ei.

Trevor s-a oprit și s-a uitat în jos la ea, plutind acolo doar o clipă înainte de a se împinge înainte. Nu-i păsa ca cine arăta… acela era corpul lui și se afla exact unde voia. Stând deasupra ei, el a făcut dragoste cu ea ca un bărbat determinat care se pierduse în propria nebunie.

Envy și-a mușcat buza de jos pentru a nu mai striga și trezi fratele. Ea l-a prins pe Devon încercând să se potrivească cu ritmul său, dar a aflat repede că nu avea cum să țină pasul cu el în seara aceea. Era tot ce putea să facă doar ca să se țină de el, când îl îi provoca orgasm de atâtea ori, încât se simțea drogată.

Trevor i-a revendicat repede buzele când ea uitase că nu erau singuri în casă, dar el nu-i dăduse încă șansa să-și recâștige sensibilitățile. El își ținea în frâu controlul propriu, fără să cedeze la același nivel de extaz până când nu trecuse mai mult de o oră.

El și-a permis să o privească dormind câteva minute înainte de a-i lăsa un sărut moale pe buzele ei și de a părăsi patul.

*****

Warren începu să se îngrijoreze. El îl căuta prin cimitir mirosul lui Devon timp de o oră. Când s-a îndepărtat de fratele său mai devreme, a crezut că Devon va fi chiar în spatele lui și gata să lupte. Warren a ucis încă trei Skitteri înainte de a-și da seama pe deplin că Devon nu era încă nicăieri la vedere.

Trimisese până și un strident strigăt de felină, practic versiunea jaguarilor de a se contacta unul cu celălalt. Nu a existat niciun strigăt de răspuns. Trecând peste ultimul loc unde l-a văzut pe Devon, Warren a găsit semnele luptei, dar fără Skitter și fără urma lui Devon. I-a mai luat câteva minute, dar când a simțit în sfârșit mirosul lui Devon. Acesta l-a condus spre o criptă veche.

Apropiindu-se cu atenție de clădire, a mirosit în jurul perimetrului înainte de a răsuci clanța ușii încuiate. A mârâit la lacăt și două soluții i-au apărut în minte. Devon fusese pus acolo sau ușa se trântise și cumva se încuiase în timpul unei lupte.

Revenind la forma sa umană, Warren a deschis ușa, rupând-o din balamale cu sunetul de metal vechi împotriva lemnului greu. Ochii i s-au mărit când l-a văzut pe Devon întins în mijlocul podelei, cu doi Skitteri îngrămădiți unul peste celălalt.

Ochii lui Devon s-au deschis ușor când ușa s-a deschis, dar el i-a închis imediat când lumina dimineții a invadat camera, arzându-i retinele. Se simțea de parcă tocmai băuse întregul stoc de cocktail Heat de la Kat și intrase într-o luptă deja pierdută.

„Ce naiba s-a întâmplat aici?” Warren a întrebat încet.

Devon a mârâit în piept și a revenit la forma sa umană. Ducându-și o mână la cap, el s-a așezat încet cu ajutorul lui Warren și a aruncat o privire în jur.

„Ultimul lucru pe care mi-l amintesc e că mă luptam cu un alt Skiter după ce ai plecat,” Devon a răspuns. „Probabil l-am prins aici și l-am ucis…” s-a uitat la Skitteri îngrămădiți unul peste altul și s-a încruntat, „… i-am ucis. Unul cred că m-a lovit puternic în cap înainte de a începe lupta.”

„Cred că te-ai luptat suficient pentru moment.” Warren a spus pe larg. „Amândoi avem nevoie de somn.”

Devon dădu din cap și îl lăsa pe Warren să-l tragă în picioare. „Super, suntem goi,” a murmurat el.

„Ne vom numi o serie,” Warren rânji. „Vrei să te rostogolești încet de aici și să vezi câte apeluri de pisici primim sau vrei să ne luăm la întrecere?”

„La trei,” Devon a răspuns cu o sprânceană ridicată.

Când s-au întors la vehicul, și-au pus schimbul de haine pe care îl păstrau ascuns acolo pentru orice caz.

„Du-mă acasă la Chad. Envy e acolo, așa că mă voi târî în pat cu ea,” Devon a spus în timp ce se sprijini de scaun. „De asemenea, fă-mi o favoare.”

Warren se uită la el în timp ce conducea. „Nu voi spune nimănui că nu ajungă la urechile lui Envy.”

Devon a zâmbit fratelui său mai mare – abilitatea aceea neobișnuită de a ști întotdeauna ce gândea cineva. Uneori făcea lucrurile nu chiar incomode.

„Mulțumesc,” Devon a spus. “Nu-mi place când își face griji.”

Câteva minute mai târziu, Warren s-a oprit în faţa apartamentului lui Chad şi s-a uitat la Devon. „Dormi puțin și sună-mă când ești gata să te întorci.”

Devon și-a clătinat capul, „Nu-ți face griji în legătură cu asta, fie Chad ne va conduce, fie sun la un taxi.”

Warren a așteptat până când Devon a deschis ușa din față și s-a aflat în interiorul casei înainte de a pleca. El nu voia să-i spună lui Devon, dar găsirea fratelui său în acel mod nu era în regulă. Modul în care ușa fusese încuiată din exterior părea un pic prea planificat, făcându-l să se întrebe dacă cineva sau ceva îl încuiase acolo intenționat.

Scuturându-și capul, Warren a decis să nu se mai gândească la asta pentru moment.

Devon s-a mișcat în tăcere prin apartament spre camera lui Envy. Deschizând uşa, el zâmbi la vederea feţei ei angelice, relaxată de somn. Îndepărtându-și hainele, el s-a strecurat în pat în spatele ei și s-a încolăcit la spatele ei, înfășurând un braț în jurul taliei lui Envy.

Ea s-a strâns mai aproape înainte de a se relaxa peste pieptul lui și și-a înclinat capul înapoi. Respirația ei revenise la respirațiile lungi asociate cu un somn profund, iar Devon se relaxase. El a decis să o lase să doarmă de data aceasta în loc să o trezească pentru a o anunța că este acolo. Ar trebui să-și amintească să aibă mai multă grijă de obiceiurile ei de somn de acum înainte.

*****

Etajul al şaptelea al spitalului era liniştit. Fusese o tură lungă și plictisitoare, pe măsură ce asistentele medicale și-au făcut vizitele la diferiți pacienți. Ritmurile domoale ale mașinilor de susținere a vieții țiuiau în mod constant, creând suficient zgomot de fundal pentru a împiedica podeaua întunecată să se simtă stranie.

„Zece ore lungi?” paznicul a întrebat pe una dintre asistentele de la recepție.

„Și încă pe atât,” asistenta a spus cu un zâmbet, „Mergi la restaurantul indian din colț pentru prânz?”

„Da,” a răspuns gardianul. „Vrei ceva?”

Asistenta a dat din cap, „Vorbeam despre asta mai devreme. Voi primi un răspuns de la toată lumea și te voi anunța înainte de a pleca.”

Sistemul de monitorizare a pacienților a început brusc să se aprindă, iar asistenta a sărit în picioare. Luminile albastre străluceau sporadic, făcând asistenta să apuce telefonul așezat lângă ea.

„Doctor Gordon și Doctor Harris imediat la etajul șapte,” a anunțat înainte de a închide telefonul și de a se grăbi din spatele biroului.

Mai multe asistente au venit de la birourile mai mici de la fiecare capăt al podelei întinse, fiecare încercând să acopere un set de camere pentru a vedea mai mulți pacienți într-un timp mai scurt. Agentul de securitate a scos radioul și a chemat securitatea de la etajul principal. Nu a durat mult înainte ca cei doi medici de serviciu, împreună cu o mică armată de zece asistente medicale să se grăbească să ajute.

Panica și haosul au început să înflorească în rândul personalului, pe măsură ce pacienții au început să moară ca muștele. Ei au rămas cu oamenii cât mai mult timp posibil înainte de a trece la următorii, abia luând un moment pentru a observa timpul morții pentru fiecare.

Pe măsură ce personalul s-a mutat în jos pe hol, și-au dat seama că tot ceea ce a cauzat moartea pacienților părea să se apropie mai mult de zona terapiei intensive situată la acel etaj. Deși toți gândeau exact același lucru, niciunul dintre ei nu a exprimat acea frică.

Agentul de pază aştepta la lift când a sosit poliţia. Fusese dezamăgit că doar doi ofițeri au răspuns la apel, dar era mai bine decât nimic. Cu cutremurul de aproximativ o săptămână înainte, plus toți oamenii care apăruseră morți și dezmembrați, el putea înțelege lipsa de polițiști disponibili.