Iubită

TREI

Caitlin și Caleb mergeau încet pe malul râului. Această parte a Hudson-ului era neglijată, plină cu fabrici abandonate și depozite de combustibil care nu mai erau folosite. Era pustiu și trist aici, dar pașnic. Cum privea, Caitlin a văzut bucăți imense de gheață plutind în josul râului, separându-se încet în această zi de martie. Zgomotul delicat și subtil al sfărâmării lor umplea aerul. Păreau din altă lume, reflectând lumina în cel mai ciudat mod, pe când ceața se ridica lent. Se simțea ca și cum ar fi vrut să pășească pe una din acele uriașe bucăți de gheață, să se așeze și să o lase să o ducă oriunde vroia.

Mergeau în tăcere, fiecare în propria sa lume. Caitlin se simțea jenată că a arătat o astfel de manifestare de furie în fața lui Caleb. Jenată că fusese atât de violentă, că nu putuse controla ce se întampla cu ea.

Îi era rușine și de fratele ei, de felul cum a acționat, că pierdea vremea cu asemenea fraieri. Nu-l mai văzuse niciodată comportându-se așa. Îi era rușine că-l supusese pe Caleb la așa ceva. Ăsta nu era un mod în care el să-i cunoască familia. Acum probabil avea o părere foarte proastă despre ei. Asta, mai mult decât orice, o rănea cel mai tare.

Cel mai rău dintre toate, îi era teamă să se întrebe unde vor merge mai departe. Sam fusese cea mai bună speranță pentru a-l găsi pe tatăl ei. Nu avea nicio altă idee. Dacă ar fi avut, ea l-ar fi găsit deja, cu ani în urmă. Nu știa ce să-i spună lui Caleb. Oare acum el va pleca? Bineînțeles că o va face. Ea nu-i era de niciun folos, și el trebuia să găsească sabia. De ce ar sta cu ea până la urmă?

Cum mergeau în tăcere, ea a simțit nervozitatea acumulându-se, și a ghicit că Caleb aștepta doar momentul potrivit pentru a-și alege cuvintele cu grijă, pentru a-i spune că el trebuia să plece. Ca toți ceilalți din viața ei.

"Îmi pare foarte rău", a spus ea în cele din urmă, încet, "pentru modul în care m-am comportat acolo. Îmi pare rău că am pierdut controlul."

"Să nu-ți pară. Nu ai greșit cu nimic. Încă înveți. Și ești foarte puternică."

"Îmi pare rău, de asemenea, că fratele meu s-a purtat așa."

El a zâmbit. "Dacă există ceva ce am învățat de-a lungul secolelor, este că nu-ți poți controla familia."

Au continuat să meargă în tăcere. El se uita la râu.

"Deci?" întrebă ea, în cele din urmă. "Ce facem acum?"

El s-a oprit și s-a uitat la ea.

"Ai de gând să pleci?" a întrebat ea ezitant.

El părea cufundat în gânduri.

"Te poți gândi la orice alt loc unde ar putea fi tatăl tău? Oricine altcineva care l-a cunoscut? Ceva, orice?"

Ea încercase deja. Nu era nimic. Absolut nimic. Ea clătină din cap.

"Trebuie sa fie ceva", a spus el insistent. "Gândește-te mai mult. Amintirile tale. Nu ai niciun fel de amintiri?"

Caitlin s-a gândit profund. Ea a închis ochii și s-a străduit să-și amintească. Își pusese și ea aceeași întrebare, de atâtea ori. Îl văzuse pe tatăl ei, de atâtea ori, în vise, că nu mai știa ce era un vis și ce era real. Ar fi putut recita vis după vis unde l-a văzut, mereu același vis, ea fugind pe un câmp, el în depărtare, apoi el îndepărtându-se când ea se apropia. Dar acesta nu era el. Acestea erau doar vise.

Erau flashback-uri, amintiri de când era copil, mergând cu el undeva. Undeva în timpul verii, s-a gândit ea. Își amintea oceanul. Și că era cald, foarte cald. Dar, din nou, nu era sigură dacă fusese real. Linia părea să estompeze tot mai mult. Și nu-și putea aminti exact unde fusese această plajă.

"Îmi pare rău", a spus ea. "Aș vrea să am ceva. Dacă nu de dragul tău, de al meu. Doar că nu am. Nu am nicio idee unde este. Și nu am nicio idee cum să-l găsesc."

Caleb s-a întors și a privit spre râu. El a oftat adânc. Privea la gheață, și ochii lui și-au schimbat culoarea din nou, de data aceasta într-un gri ca al mării.

Caitlin a simțit că se apropie momentul. În orice clipă el se va întoarce spre ea și-i va da vestea. El va pleca. Ea nu-i mai era de niciun folos.

Aproape că a vrut să inventeze ceva, vreo minciună despre tatăl ei, vreo pistă, numai pentru ca el să rămână cu ea. Dar știa că nu putea face asta.

Îi venea să plângă.

"Nu înțeleg", a spus Caleb încet, încă privind afară spre râu. "Am fost sigur că tu ești aceea".

Privea afară în tăcere. Părea că au trecut ore întregi, în timp ce aștepta.

"Și mai e ceva ce nu înțeleg", a spus el în cele din urmă, și s-a întors și s-a uitat la ea. Ochii lui mari o hipnotizau

"Simt ceva când sunt lângă tine. Ascuns. Cu alții, pot vedea întotdeauna viața pe care am împărțit-o împreună, toate momentele care drumurile noastre s-au încrucișat, în orice încarnare. Dar cu tine … e ca o ceață. Nu văd nimic. Asta nu mi s-a mai întâmplat înainte. E ca și cum …Sunt împiedicat să văd ceva."

"Poate că nu am avut nicio întâlnire", a răspuns Caitlin.

El a clătinat din cap.

"Aș vedea asta. Cu tine, nu pot vedea de niciun fel. Nici nu ne pot vedea viitorul împreună. Și asta nu mi s-a mai întâmplat. Niciodată – în 3000 de ani. Simt că…Îmi amintesc de tine într-un fel. Simt că sunt pe punctul de a vedea totul. Îmi stă pe vârful limbii. Dar nu vine. Si mă înnebunește."

"Ei bine, atunci", a spus ea, "poate că nu e nimic până la urmă. Poate e doar aici, acum. Poate nu a fost niciodată ceva mai mult, și poate că nu va fi niciodată."

Imediat, ea și-a regretat cuvintele. Din nou, gura ei mare, spunând lucruri stupide pe care nu le credea. De ce a trebuit să spună asta? Era exact opusul a ceea ce gândea, a ceea ce simțea. Ea vrusese să spună: Da. Și eu simt asta. Mă simt ca și cum am fost cu tine dintotdeauna. Și că voi fi cu tine pentru totdeauna. Dar, în loc de asta, a ieșit greșit. Era pentru că era nervoasă. Iar acum nu putea lua cuvintele înapoi.

Dar Caleb nu a fost descurajat. În loc de asta, el a pășit mai aproape, a ridicat o mână și încet a pus-o pe obrazul ei, împingându-i părul înapoi. S-a uitat adânc în ochii ei, și ea i-a văzut ochii cum se schimbă din nou, de data aceasta de la gri la albastru. Ei priveau adânc în ai ei. Conexiunea era copleșitoare.

Inima ei bubuia și ea a simțit cum o căldură extraordinară crește prin tot corpul. Se simțea ca și cum s-ar fi pierdut.

Oare el încerca să-și amintească? Era pe cale să-i spună la revedere?

Sau avea să o sărute?

PATRU

Dacă era ceva ce Kyle ura mai mult decât oamenii, erau politicienii. Nu putea suporta pozele lor, ipocrizia lor, fățărnicia lor. Nu le putea suporta aroganța. Și bazată pe nimic. Cei mai mulți dintre ei abia trăiau 100 de ani. El trăise peste 5.000. Cand ei vorbeau despre "experiența lor anterioară", lui i se făcea rău fizic.

Soarta făcea să fie necesar pentru Kyle să se amestece cu ei, să treacă pe lângă acești politicieni în fiecare seară, după ce se trezea din somn și ieșea la suprafață, prin centrul lor de la Primărie. Sabatul Blacktide își săpase locuințele adânc sub Primăria din New York City cu secole în urmă, și avusese întotdeauna o colaborare strânsă cu politicienii. De fapt, majoritatea așa-zișilor politicieni care se învârteau pein cameră erau în secret membri ai sabatului său, executându-și agenda prin oraș și prin întregul stat. Era un rău necesar, acest amestec, această situație de a face afaceri cu oamenii.

Dar destui dintre acești politicieni erau într-adevăr oameni, și pielea lui Kyle se încrețea din cauza lor. Nu suporta să le permită intrarea în această clădire. Îl deranja mai ales atunci când ajungeau prea aproape de el. Cum mergea, și-a împins umărul într-unul dintre ei, lovindu-l tare. "Hei!" a strigat bărbatul, dar Kyle a continuat să meargă, scrâșnind din dinți și îndreptându-se spre ușile mari, duble, de la capătul coridorului.

Kyle i-ar fi ucis pe toți dacă ar fi putut. Dar nu i se permitea. Sabatul lui încă trebuia să se supună Consiliul Suprem, și, indiferent de motiv, aceștia încă îi rețineau. Așteptând pentru a distruge rasa umană odată pentru totdeauna. Kyle aștepta asta de mii de ani, și nu știa cât de mult mai putea aștepta. Fuseseră câteva momente frumoase de-a lungul istoriei atunci când fuseseră aproape, când primiseră permisiunea. În 1350, în Europa, când toți ajunseseră până la urmă la un consens, și răspândiseră împreună ciuma neagră. Fusese un moment extraordinar. Kyle a zâmbit cu gândul la el.

Mai fuseseră și alte momente frumoase – ca Evul Mediu, atunci când li s-a permis să ducă un război total în Europa, ucigând și violând milioane de oameni. Kyle a zâmbit larg. Fuseseră unele dintre cele mai bune secole ale vieții sale.

Dar, în ultimele câteva sute de ani, Consiliul Suprem a devenit atât de slab, atât de patetic. Ca și cum s-ar fi temut de oameni. Al doilea război mondial a fost frumos, dar atât de limitat, și așa de scurt. El tânjea după mai mult. Nu au existat epidemii majore de atunci, nici războaie reale. Era aproape ca și cum rasa vampirilor ar fi fost paralizată, temându-se de numărul tot mai mare și de puterea raselor umane.

Acum, în cele din urmă, își reveneau. Cum Kyle a ieșit țanțoș pe ușile din față, în jos pe trepte, afară din Primărie, a mers cu pas săltat. A crescut ritmul deoarece era nerăbdător să ajungă la porul din South Street. Trebuia să fie acolo o livrare serioasă pentru el. Zeci de mii de containere de ciumă bubonică modificată genetic, perfect intacte. O stocaseră în Europa de sute de ani, perfect conservată de la ultima epidemie. Și acum o modificaseră să fie complet rezistentă la antibiotice. Și toate îi vor aparține lui Kyle. Să facă ce vrea cu ele. Să pornească un nou război pe continentul american. Pe teritoriul său.

Își vor aminti de el timp de secole de acum încolo.

Gândul l-a făcut pe Kyle să râdă cu voce tare, deși cu expresia feței sale, râsul lui părea mai mult un mârâit.

Va trebui să raporteze lui Rexius al său, conducătorul sabatului lor, desigur, dar asta era doar o formalitate. În realitate, el va fi cel care va conduce. Miile de vampiri din propriul sabat – și din toate sabaturile vecine – vor trebui să răspundă în fața lui. Va fi mai puternic decât a fost vreodată.

Kyle știa deja cum va dezlănțui ciuma: va răspândi un transport în stația Penn, unul în Grand Central și unul în Times Square. Toate perfect la timp, toate la o oră de vârf. Asta va pune cu adevărat lucrurile în mișcare. În câteva zile, estima el, jumătate din Manhattan ar fi infectat, și în încă o săptămână, toți vor fi infectați. Această ciumă se răspândea rapid, și cu modul în care o modificaseră, se va răspândi prin aer.

Oamenii  cei patetici vor izola orașul, desigur. Vor închide podurile și tunelurile. Vor închide traficul aerian și naval. Și asta era exact ce-și dorea el. Se vor închide singuri în teroarea care va urma. Închiși, murind de ciumă, Kyle și miile lui de adepți vor dezlănțui un război al vampirilor ca nimic din ce a văzut vreodată rasa umană. În câteva zile, îi vor extermina pe New-Yorkezi.

Și apoi orașul va fi al lor. Nu doar sub pământ, ci și deasupra. Va fi începutul, chemarea pentru fiecare sabat din fiecare oraș, din fiecare țară, să urmeze acest exemplu. În câteva săptămâni, America va fi a lor, dacă nu întreaga lume. Și Kyle va fi cel care a început totul. El ar fi de care-și aminteau. Cel care a adus rasa vampirilor  pentru totdeauna deasupra solului.

Desigur, se va găsi întotdeauna o utilizare pentru oamenii rămași. I-ar putea face sclavi pe cei care supraviețuiau, i-ar putea stoca în enorme ferme pentru reproducere. Lui Kyle i-ar plăcea asta. S-ar asigura că toți vor fi rotunjori și grăsuți, și apoi, ori de câte ori rasa lui simțea nevoia să se hrănească, ar avea o nesfârșită varietate din care să aleagă. Toți în pârg. Da, oamenii ar fi sclavi buni. Și o masă destul de delicioasă, dacă ar fi crescuți în mod corespunzător.

Kyle saliva la acest gând. În fața lui erau vremuri mărețe. Și nimic nu-i va sta în cale.

Nimic, totuși, cu excepția afurisitului de sabat alb, înrădăcinată sub Cloisters. Da, ei vor fi un ghimpe în coasta lui. Dar nu unul mare. După ce o va găsi pe acea fată oribilă, Caitlin, și pe trădătorul renegat, Caleb, ei îl vor duce la sabie. Si apoi, Sabatul Alb va rămâne fără apărare. Nu va mai rămâne nimic care să le stea în cale.

Furia a izbucnit în Kyle când s-a gândit la acea fetiță prostuță scăpându-i printre degete. Îl făcuse să arate prost.

A cotit pe Wall Street, și un trecător, un bărbat masiv, a avut ghinionul să-i iasă în cale. În timp ce se intersectau, Kyle l-a lovit cu umărul, cu toată puterea. Bărbatul s-a împleticit înapoi câțiva pași, izbindu-se într-un perete.

Bărbatul, îmbrăcat într-un costum bun, a strigat, "Hei amice, care e problema ta!?"

Dar Kyle s-a încruntat la el, și expresia omului s-a schimbat. La un metru nouăzeci și cinci, cu umeri lați și constituție masivă, Kyle nu era un bărbat pe care să-l provoci. Bărbatul, în ciuda dimensiunii sale, s-a întors repede și a continuat să meargă. Știa mai bine.

Să-l izbească pe bărbat l-a făcut să se simtă un pic mai bine, dar furia lui Kyle încă mocnea. O va prinde pe fata aceea. Și o va omorî încet.

Dar acum nu era momentul. Trebuia să-și limpezească capul. Avea lucruri mai importante de rezolvat. Transportul. Debarcaderul.

Da, a inspirat adanc, și, încet, a zâmbit din nou. Transportul era doar la câteva blocuri distanță.

Va fi ziua lui de Crăciun.

CINCI

Sam s-a trezit cu o durere de cap imensă. El a deschis un ochi, și și-a dat seama că leșinase pe podeaua hambarului, pe paie. Era frig. Niciunul dintre prietenii săi nu se deranjase să alimenteze focul în noaptea dinainte. Toți fuseseră prea drogați.

Mai rău, încăperea încă se învârtea. Sam și-a ridicat capul, a scos un pai din gură și a simțit o durere îngrozitoare în tâmple. Dormise într-o poziție ciudată, și gâtul îl durea când încerca să-l întoarcă. Se frecă la ochi, încercând să-și limpezească vederea, dar asta nu se întâmpla prea repede. Chiar că exagerase aseară. Și-a amintit de bong. Apoi bere, apoi Southern Comfort, apoi mai multă bere. Vomitatul. Apoi ceva mai multă iarbă, ca să liniștească totul. Apoi pierderea cunoștinței, cândva în timpul nopții. Când și unde, nu-și putea aminti.

Îi era și foame și greață, în același timp. Simțea că ar putea mânca un teanc de clătite și o duzina de ouă, dar, de asemenea, că le-ar vomita imediat. De fapt, acum îi venea să vomite.

A încercat să pună cap la cap toate detaliile zilei precedente. Și-a amintit de Caitlin. Asta nu putea uita. Asta îl dăduse de fapt peste cap. Ea apărând aici. Punându-l pe Jimbo la pământ așa. Câinele. Ce naiba? Toate astea chiar se întâmplaseră?

S-a uitat în jur și a văzut gaura din peretele lateral, prin care a trecut câinele. A simțit aerul rece care intra, și a știut că s-a întâmplat. Nu știa cu adevărat ce să creadă despre asta. Și cine era tipul ăla care era cu ea? Tipul arata ca un fundaș din NFL, dar palid ca dracu'. Arăta ca și cum tocmai a ieșit din Matrix. Sam nu putea ghici ce vârstă avea. Chestia ciudată era că lui Sam i se părea că-l cunoaște de undeva.

Sam s-a uitat în jur și a văzut că toți prietenii lui erau inconștienți, în diferite poziții, cei mai mulți dintre ei sforăind. Și-a apucat ceasul de pe podea și a văzut că era 11 dimineața. Ei vor mai dormi o vreme.

Sam a traversat hambarul și a luat o sticlă de apă. Era gata să bea bea din ea, când s-a uitat în jos și a văzut că era plină de mucuri de țigară. Revoltat, a pus-o jos și s-a uitat după alta. Cu coada ochiului, a văzut pe podea o cană de apă pe jumătate goală. A apucat-o și a băut, și nu s-a oprit până când nu a golit aproape jumătate din ea.

Se simțea mai bine. Gâtul lui fusese atât de uscat. A inspirat adânc și și-a dus mâna la o tâmplă. Încăperea încă se învârtea. Puțea aici. Trebuia să iasă.

Sam a traversat încăperea și a deschis ușa hambarului. Aerul rece de dimineață se simțea bine. Din fericire, era înnorat astăzi. Tot prea luminos, totuși, și el și-a mijit ochii împotriva luminii. Dar nu atât de rău pe cât ar fi putut fi. Și zăpadă cădea din nou . Super. Mai multă zăpadă.

Lui Sam îi plăcea zăpada într-o vreme. Mai ales zilele când ningea, atunci când putea să nu meargă la școală. Și-a amintit când mergea cu Caitlin până în vârful dealului și se dădeau cu sania jumătate de zi.

Dar acum de obicei chiulea de la școală, așa că nu era cu adevărat vreo diferență. Acum, era doar o mare pacoste.

Sam a băgat mâna în buzunar și a scos un pachet mototolit de țigări. A pus una în gură și a aprins-o.

Știa că nu ar trebui să fumeze. Dar toți prietenii lui fumau, și continuau să-l preseze și pe el. În cele din urmă, s-a gândit, de ce nu? Deci a început cu câteva săptămâni în urmă. Acum, îi cam plăcea. Tușea mai mult, iar pieptul deja îl durea, dar s-a gândit, ce naiba? Știa că-l va ucide. Dar oricum nu se vedea trăind prea mult. Niciodată nu o făcuse. Undeva, în adâncul minții lui, nu a crezut niciodată cu adevărat că ar ajunge la 20 de ani.

Acum că începea să i se limpezească capul, s-a gândit din nou la ziua de ieri. Caitlin. Se simțea rău despre asta. Foarte rău. O iubea. Chiar o iubea. Făcuse atâta drum ca să-l vadă. De ce îl întrebase despre Tata? Oare și-a imaginat asta?

Nici nu-i venea să creadă că ea era aici. S-a întrebat dacă mama lor se agita pentru că ea a plecat. Probabil. Punea pariu că era speriată acum. Probabil că încerca să dea de ei. Și totuși, poate că nu o făcea. Cui îi păsa? I-a mutat o dată prea mult.

Dar Caitlin. Asta era diferit. Nu ar fi trebuit să o trateze așa. Ar fi trebuit să fie mai drăguț. Pur și simplu fusese prea drogat la momentul respectiv. Cu toate acestea, se simțea rău. A ghicit că era o parte din el care vroia ca lucrurile să se întoarcă la normal, oricare ar fi fost acela. Și ea era cel mai apropiat lucru pe care-l avusese de normal.

De ce se întorsese? Oare se muta înapoi în Oakville? Asta ar fi minunat. Poate că ar putea găsi o casă împreună. Da, cu cât Sam se gândea mai mult la asta, cu atât mai mult îi plăcea ideea. Vroia să vorbească cu ea.

Și-a scos celularul și a văzut clipind lumina roșie. A atins pictograma și a văzut că avea un nou mesaj pe Facebook. De la Caitlin. Era la hambarul vechi.

Perfect Se va duce acolo.

*

Sam a parcat și a traversat proprietatea spre hambarul vechi. "Hambarul vechi" era tot ce trebuiau să spună. Amândoi știau ce înseamnă asta. Era locul unde se ducea întotdeauna atunci când stăteau în Oakville. Era în partea din spate a unei proprietăți cu o casa goală, de vânzare, care era pe piață de ani de zile. Casa doar stătea acolo, goală, cerând prea mult. Nimeni nu a venit vreodată nici să se uite la ea, din câte știau ei.

Și în partea din spate a proprietății, departe, exista acest hambar foarte cool, stând acolo, complet gol. Sam l-a descoperit într-o zi, și i l-a arătat lui Caitlin. Niciunul dintre ei nu a văzut răul din a sta în el. Amândoi urau rulota lor mică, modul în care erau blocați acolo cu mama lor. Într-o noapte au stat până târziu în el, vorbind, prăjind bezele în șemineul lui foarte cool, și amândoi au adormit. După aceea, veneau acolo din când în când, mai ales atunci când lucrurile o luau razna prea tare acasă. Cel puțin îl foloseau. După câteva luni, au început să simtă că era locul lor.

Sam a traversat proprietatea, cu pas săltat, așteptând cu nerăbdare să o vadă pe Caitlin. Capul lui se limpezea cu adevărat acum, mai ales după cafeaua mare de la Dunkin 'Donuts pe care a înghițit-o hulpav pe drum, în mașină. Știa că, la 15 ani, nu ar fi trebuit să conducă. Dar mai avea vreo doi ani până când putea obține permisul și nu vroia să aștepte. Încă nu fusese tras pe dreapta. Și știa cum să conducă. Deci, de ce să aștepte? Prietenii lui îl lăsau să le împrumute furgoneta, și era destul pentru el.

Cum Sam se apropia de hambar, s-a întrebat brusc dacă tipul ăla mare era cu ea. Era ceva despre tipul respectiv … nu putea pune degetul ce. Nu-și dădea seama ce făcea cu Caitlin. Ieșeau împreună? Caitlin îi spusese întotdeauna totul. Cum de nu a auzit de el până acum?

Și de ce Caitlin întreba brusc despre Tata? Sam era supărat pe sine, pentru că existau de fapt vești pe care vroia să i le spună. Despre ziua precedentă. Primise în cele din urmă un răspuns la una din cererile sale de pe Facebook. Era Tatăl lor. Chiar era el. Spusese că îi era dor de ei și că vroia să-i vadă. În sfârșit. După toți acești ani. Sam răspunsese deja. Începuseră din nou să vorbească. Și Tata vroia să-l vadă. Să-i vadă pe amândoi. De ce nu i-a spus pur și simplu? Ei bine, cel puțin putea să-i spună acum.

Sam mergea, cu zăpadă troznindu-i sub cizme, cu zăpada care cădea în jurul lui într-un ritm tot mai alert, și a început să se simtă din nou fericit. Cu Caitlin acolo, lucrurile ar putea chiar să revină la normal. Poate că ea a apărut la momentul potrivit, când el era complet dat peste cap,să-l ajute să iasă din povestea asta. Întotdeauna ea avusese un stil de a face asta. Poate că asta era șansa lui.

A băgat mâna în buzunar după o țigară și s-a oprit. Poate că ar putea schimba lucrurile.

Sam a mototolit pachetul și l-a aruncat în iarbă. Nu avea nevoie de el. Era mai puternic decât atât.

A deschis ușa hambarului, gata să o surprindă Caitlin și să o îmbrățișeze din inimă. Îi va spune că îi pare rău. Și ei îi va părea rău, și lucrurile vor fi din nou grozave.

Dar hambarul era gol.

"Hei?" a strigat Sam, știind, atunci când a făcut-o, că nu era nimeni acolo.

El a observat tăciunii aproape stinși ai focului din șemineu, care trebuie să fi fost stins cu ore în urmă. Dar nu erau semne de bunuri, de orice ar arăta că ei erau încă acolo. Ea plecase. Probabil cu tipul ăla. De ce nu a putut ea să-l aștepte? Să-i dea o șansă? Chiar doar pentru câteva ore?

Sam a simțit ca și cum cineva l-ar fi lovit în burtă, cât de tare putea. Propria lui soră. Nici ei nu-i mai păsa.

Trebuia să se așeze. S-a așezat pe o grămadă de fân și și-a odihnit capul în mâini. Putea simți cum revine durerea de cap. Ea chiar o făcuse. Plecase. Oare plecase pentru totdeauna? Adânc în interior, el a simțit că ea o făcuse.

În cele din urmă a respirat adânc. Bine.

Se simțea din nou devenind dur. Era pe cont propriu. Știa cum să se ocupe de asta. Oricum nu avea nevoie de nimeni.

"Bună."

Era o voce frumoasă, blândă, de femeie.

Sam s-a uitat în sus, sperând pentru o clipă că este Caitlin. Dar știa deja, din momentul când o auzise, că nu era. Era cea mai frumoasă voce pe care o auzise vreodată.

O fată stătea în intrarea hambarului, sprijinindu-se relaxată de perete. Uau! Era superbă. Avea păr roșcat, lung, ondulat, și ochi verzi luminoși. Un corp perfect. Și arăta de vârsta lui, poate cu câțiva ani mai în vârstă. Uau! Era tare de tot.

Sam s-a ridicat.

Nu-i venea să creadă, dar modul în care se uita la el, părea că flirtează, ca și cum chiar îi plăcea de el. Nu văzuse niciodată o fată care să se uite la el în felul ăsta. Nu-i venea să creadă ce noroc.

"Sunt Samantha", a spus ea dulce, pășind înainte și întinzând o mână.

Sam a făcut un pas înainte și și-a pus mâna într-a ei. Pielea ei era atât de moale.

Oare visa? Ce făcea fata asta aici, în mijlocul pustietății? Cum a ajuns aici în primul rând? El nu auzise o mașină oprindu-se, nici nu auzise pe cineva mergând spre hambar. Și tocmai ajunsese acolo. Nu înțelegea.

"Sunt Sam", a spus el.

Ea a zâmbit larg, dezvăluind dinți perfecți, albi. Zâmbetul ei era incredibil. Sam și-a simțit genunchii înmuindu-se, cum ea se uita direct la el.

"Sam, Samantha," a spus ea. "Îmi place cum sună."

El s-a uitat înapoi, neștiind ce să spună.

"Te-am văzut aici și m-am gândit că trebuie să-ți fie frig", a spus ea. "Vrei să intri?"

Sam și-a stors creierii, dar nu și-a putut da seama ce vroia să spună.

"Înăuntru?"

"Casa", a spus ea, zâmbind larg, ca și cum era cel mai evident lucru din lume. "Știi, are pereți și ferestre?"

Sam a încercat să înțeleagă ce spunea. Îl invita în casă? Cea care era de vânzare? De ce l-ar invita înăuntru?

"Tocmai am cumpărat-o", a spus ea, ca și cum ar fi răspuns gândurilor lui. "Nu am avut încă ocazia să dau jos semnul cu de vânzare", a adăugat ea.

Sam a fost șocat. "Tu ai cumparat casa asta? “

Ea ridică din umeri. "Trebuia să stau undeva. Merg la liceul Oakville. Trebuie să termin ultimul an."

Uau! Deci, asta explica lucrurile.

Deci, ea mergea la Oakville. Și era într-a doisprezecea. Poate că și el se va întoarce la școală. La naiba, da. Dacă ea era acolo, de ce nu?

"Da, sigur, cum zici tu", a spus el, cât de degajat a putut. "De ce nu?" Mi-ar place să o vizitez."

S-au întors și au mers împreună înapoi spre casă. În acest timp, Sam a trecut pe lângă pachetul lui mototolit de țigări, s-a aplecat și l-a luat de jos. Cu Caitlin plecată, cui îi păsa?

"Deci, tu ești, cum ar fi, nouă pe aici?" a întrebat Sam.

Știa că era o întrebare prostească. Îi spusese să deja că era. Dar el nu știa ce altceva să spună. Nu fusese niciodată bun la conversație.

Ea a zâmbit. "Ceva de genul."

"De ce aici?" a adăugat el. "Vreau să spun, fără supărare, dar orașul ăsta e de rahat."

"Poveste lungă", a spus ea misterios.

Ceva l-a uimit.

"Deci, cum ar fi, stai un moment, ai, cum ar fi, spus că ai cumpărat casa? Adică tu? Nu vrei să spui părinții tăi?"

"Nu, vreau să spun eu. Ca în mine"a răspuns ea. "Eu singură am cumpărat-o."

El încă nu putea înțelege. Nu vroia să sune ca un idiot, dar trebuia să înțeleagă asta.

"Deci, cum ar fi, casa este doar pentru tine? Cum ar fi, parinții tăi – "

"Părinții mei sunt morți", a spus ea. "Eu singură am cumpărat-o." Pentru mine. Am 18 ani acum. Sunt adultă. Pot face ce vreau."

"Wow", a spus Sam, cu adevărat impresionat. "Ce tare. O casă întreagă doar pentru tine. Uau! Adică, îmi pare rău pentru părinții tăi, dar eu … doar că nu cunosc pe nimeni de genul ăsta, cum ar fi, care deține o casa la vârsta noastră."

Ea s-a întors și i-a zâmbit. "Sunt o mulțime de surprize pe care le vei afla despre mine."

Ea a deschis ușa și s-a privit cum el a intrat înăuntru cu entuziasm.

Era atât de ușor de condus.

Și-a lins buzele, simțind senzația surdă de foame ridicându-se în dinții din față.

Avea să fie mult mai ușor decât crezuse.