Drumul spre zâmbet

4. Reveleție nocturnă

Iată și 2 ianuarie 2009, noi lucrăm, oaspeți avem puțini, toți petrec sărbătorile cu familiile și rudele, nici la ora prînzului nu vin mulți oaspeți deoareca pînă pe 10 ianuarie sunt zile libere. Eu îmi găsesc singură de lucru, am hotărât să mă consult cu administratorul – Serghei Anatolievici.

Eu:

– Serghei Anatolievici, poate până nu avem oaspeți mă uit dacă este totul în ordine în sala de banchete?

Sergei:

– Bine, dacă ai dorință!

Am luat cheile și am mers în sala de banchete cântând cântecul Alei Pugaciova “Osenie listia”. Am verificat ca totul să fie în ordine și m-am întors în sala mare de biliard. Dintre directori deasemenea nimeni nu au venit în această zi, deși eu m-ași fi bucurat să-i văd. Îndeosebi mă bucur s-o văd pe micuța Inna. Deseori cînd vine de la gădiniță vine să lucreze alături de mine. Innei îi place să joce biliard, îmi este plăcut să privesc, deoarece deabea ajunghe la masa de biliard și cu atîa sârguință învață cum trebuie de jucat, încît ți se umple inima de umilință și îți apare zâmbetul pe buze.

Și iată că ziua de lucru se sfîrșește, toți oaspeții și noi lucrătorii avem bună dispoziție deoarece sărbătorile continuă. Eu încep a mă pregăti sa plec, acel tânăr, Andrei nu a venit să joace astăzi cum făcea de obicei. Bine atunci voi merge acasă să mă odihnesc. Urându-le tuturor o seră bună în continuare, am plecat spre casă, cântând de-a lungul drumului cântecul lui Igor Crutoi “Moi Drug” și mă îndrept spre ieșirea din centrul comercial. Cum am ieșit îl văd pe Andrei așteptîndu-mă.

Andrei:

– Bună seara Lidia! Eu vă aștept, mi-ați promis să merghem împreună astăzi după lucru la o cafea!

Eu:

– Bună seara! Eu am văzut că n-ați venit ca de obicei să jucați biliard și m-am gândit că merghem altă dată!

Andrei:

– Cum ași putea, ne-am înțeles că merghem astăzi la cafea!

Eu:

– Bine mergem!

Andrei:

– Ați hotărât unde vom merge?

Eu:

– Nu, puteți hotărî dumneavoastră!

Andrei:

– Ce cafenele lucrează până dimineața prin apropiere? Mi se pare că “Cofe – Haus”?

Eu:

– Bine, mergem!

Și noi ne-am îndreptat spre Bulevardul Mare, după monumentul lui Dobroliubov se află cafeneaua. Andrei fuma țigară după țigară de parcă avea de hodărât ceva foarte important s-au avea examen. Era îmbrăcat într-um mantou clasic de culoare neagră, în pantaloni la dungă, fără căciulă și mănuși, deși afară era minus 11 grede frig și ningea. Iubesc mult acest anotimp, merg și admir, nici nu știu despre ce să vorbesc cu acest tânăr, deoarece îi cunosc doar numele și că îi place să joace biliard, ah da, și încă insistă să-i devin soție. Cum să-i întorc astăzi inelul și să nu-l ofensez. În timp ce admiram cum cade zăpada am ajuns la cafenea. Intrăm, eu am ales masa mai confortabilă, scoatem hainele de iarnă și rămân surprinsă, tânărul avea o cămașă de culoare albasrtă închisă și cravata albastră deschis și niște ochi foarte frumoși de culoare albastră. Eu ador culoarea albastă și am o deosebită plăcere să privesc tot ceea ce este de culoare albastră în jur. Acum ce să fac, cum să-i întorc inelul? Cum? Între timp ne-am așezat la masă și am comandat doar ceai, eu servisem cina la serviciu, am comandat ceaiul preferat al tânărului, deoarece știeam ce iubește de obicei la noi cînd petrece timpul.

Andrei:

– Lidia, ce doriți să discutați?

Eu:

– Andrei! În primul rînd ași vrea să vă înnapoiez inelul. Nu pot accepta așa cadouri! Eu credeam că glumiți, mulți dintre oaspeții noștri glumesc astfel având în vedere că sund bine educată și ași fi o soție bună. Și de obicei gluma este înțeleasă de toți, iar dumneavoasră ma-ți uimit, și la gluma mea mi-ați dăruit un inel și vorbiți serios. Nu pot să cred că cineva poate proceda astfel necunoscînd persoana, este ceva ireal. Și eu nu vă pot răspunde reciproc.

Andrei:

– Îmi va face plăcere dacă inelul meu îl va purta o atât de splendidă și senină ființă, chear decă nu-mi veți deveni nicodată soție. Ași vrea să cunosc mai multa despre dumneavoastră! Sunteți din Sanct-Peterburg? S-au nu?

Eu:

– Mulțumesc! Voi purta cu plăcere acest inel deoareca sunt eliberată de promisiunea data în glumă. Mă bucur că pe lume mai egzistă oameni buni la inimă și eu îi întâlnesc pe drumul vieții mele. Istoria mea poate necesita mult timp și amintirile mă pot provoca să plîng! Poate cu altă ocazie!

Andrei:

– Vă rog, ași vrea foarte mult să ascult istoria vieții dumneavoastră! Și dacă sunt necesare puține lacrimi, nu vă intimidați, lacrimile ușurează inima. Vă recomand să citiți cărțile lui Ăric Beorn!

Eu:

– Am citit cărțile lui și ași mai reciti cu plăcere cînd voi avea ocazia.

Andrei:

– Pot să vă acord așa ocazie, am cărțile lui în biblioteca personală.

Eu:

– Mulțumesc, voi citi cu plăcere deoarece eu luasem cărțile de la bibiliotecă și citisem în grabă.

Andrei:

– Deci îmi povestiți istoria vieții?

Eu:

– Este tîrziu, deja e ora unu de noapte!

Andrei:

– Nu mai pot aștepta, ard de nerăbdare să aud istoria vieții unei domnișoare atît de blîndă și binevoitoare! Ești ca un soare, de fiecare dată cînd intru în sala de biliard te caut cu privirea, iar dacă te găsesc joc biliard cu mai multă satisfacție, și mă bucur să prind zâmbetul tău când treci pe lângă mine.

Eu:

– Încep istoria din ziua nașterii s-au din momentul în care am ajuns la Sanct-Peterburg?

Andrei:

– Ași vrea să cunosc întreaga istorie cu amănunturi din copilărie și până în prezent!

Eu:

– Bine!

Am început a lupta după locul sub soare încă din burta mamei. Atunci când mama a aflet că cel de la care așteaptă copil este căsători și are o fetiță de patru ani pe nume Taisia, a hotărît că nu va naște și nu va distruge familia. Ce numai nu a încercat mama, pastile a băut, în lac s-a arunrat și viitiorul meu tată, ia dat bani să meargă la medic pentru a întrerupe sarcina. Însă eu luptam, nimic nu mă putea opri de la această luptă, iar când s-a pornit la medic pe drum i-au furat banii și încă o sumă necesară ei nu mai aveau. Mămica mi-a povestit acest lucru cînd eu aveam 16 ani, plângea și își cerea scuze. Cum puteam eu avea așa gânduri, tu crești atît de bună, veselă și deșteaptă. Tăticul mi-a povestit cînd aveam 36 de ani în anul 2018, cînd eu am fost în ospeție la Moldova împreună cu fiica Nadiușca, de 6 ani. Începuse așa de parcă avea o povară atât de grea că nu o mai poate duce. Eu mă gândeam, oare ce secret atât de greu și tainic îl chinuie că nu mai poate trăi cu el. Și la fel ca mămica a început ași cere irtare și scuze, că este o canalie deoarece i-a det mămicăi bani pentru a intrerupe sarcina:

Tăticu:

– Dar iată ce fată ai crescut, mă mîndresc cu tine, singură îți atingi scopurile propuse, și studii superioare ai făcut, și o fiică bine educată ai, și pe noi nu ne uiți, deși eu nu merit iubirea și ajutorul tău! Nu ți-am ajutat, nu te-am susținut, iar tu toți anii îmi scrii scrisori, mă bucuri și în același timp prin faptele tale bune mă faci să roșesc și să-mi simt vina și mai mult.

Ne cătând la tot ce se petrecea în jurul meu, eu m-am născut pe 18 februarie 1982 la 15:20 de 3 kg. și 200g. Aveam părul roșcat și ochii albațtri, în spitalul de maternitate numărul 1 din Chișinău, Republica Moldova. Era o zi frumoasă de iarnă, fulgii de zăpadă mari se așterneau frumos ca un covor cât puteai privi cu ochii, după povestirile mamei. Da, mare dorință aveam eu să vin pe acest pămînt. Însă gândurile rele nu au lăsat-o pe mama, și a hotărât că cum va rămâne singură în secție va sări de la etajul al cincilea împreună cu mine, deoarece nu este căsătorită, nu are familie, tăticu în acel moment era plecat cu soția și fiica la nordul Republicii în raionul Soroca la botezul verișorului meu Serghei. În momentul în care mămica era deja gata să facă pasul în secția a intrat sora medicală și a oprit-o pe mamica, și după aceasta întotdeauna era cineva alături. Veneau s-o viziteze pe mămica și sora ei Elena, și fratele Iacob, iar într-o zi a veni bunica. Bunica a vorbit foarte sever cu mămica, că nu se poate să ai copii decă nu ești căsătorită, că îi face de rușine pe părinții săi. Bunica și ea avea gînduri rele, de genul mai bine să murim toți decît să tragem așa rușine, și avea în geantă nu cuțit. Însă după ce i-a zis mamei tot ce avea pe inimă sa făcut mai blîndă și i-a zis mamei decă nu are unde merge și nu se vor căsători atunci poate veni acasă și părinții o vor ajuta. Tăticul într-o zi i-a transmis mămicăi o scrisoare în care întreba cum se simte ea și cum acolo Lidia, din care mămica a înțeles că mă vor numi Lidia. Și așa și m-au înscris mai târziu în certificatul de naștere. Tăticul a zis că m-a numit așa în onoearea mătușei sale cu nume identic, Ruban Lidia, care locuia într-un sat cu părinții liu și îl ajuta tot timpil, o iubea mult.

Tătiul și-a îndeplinit promisiunea, a vorbit cu Tatiana Rogozina de la Teatrul Republican de Păpuși “Licurici”, unde lucra și el păpușar, și împreună cu mămica și cu mine au trăit o perioadă la ea. Peste puțin timp au mers să locuiască la părinții lui tăticu la nordul Moldovei. Părinții mămicăi și tăticului le-au cumpărat o casă în același sat. Pe 5 august 1983 sa născut fățiorul meu Grigorii Alecsandrovici Ruban. Eu eram deja mare (aveam un an și șase luni) și o ajutam pe mamica să legene căruciorul, și vorbeam cum puteam cu frățiorul ca să nu plângă, uneori adormeam înainte să-l liniștesc, iar mămica cînd intra în odaie vedea că eu dorm și nu mai legăn căruciorul.

Eu cu tăticu, Ruban Alecsandru

Eu cu mămica, Ruban Vasilida

 

Anii treceau, noi creșteam, mămicăi îi era greu, lucra în câteva locuri ca să ne hrănească. Tăticul și el lucra însă adesea își permitea să folosească alcool, așa că mămicăi nui rămânea alceva de făcut decât să hrănească familia. Iar când eu aveam șase ani, pe 13 aprilie a anului 1988, mămica a născut-o pe surioara noastră. Eu vroiam s-o numuim Marcela, și ziceam că nu mă voi juca și nu o voi iubi dacă îi vor da alt nume. Și desigur m-am înfârnat cînd am aflat că i-au det numele Cristina. Necătînd la acest fapt eu o iubeam și oiubesc mult pe surioara mea, toată copilăria o numeam păpușica mea și acum se întâmplă. Tăiticul odată cu nașterea surioarei a încercat să se lase de obiceiurile rele, însă nu a rezistat mult, și a început din nou. Ne era foarte greu, se întîmpla să nu avem o fărîmitură de pîine în casă. Ne ajutau părinții mămicăi și a lui tăticu. Mătușa Lida, în cinstea căreea tăticu m-a numit, ne-a dăruit o căpriță, părinții lui tăticu ne-au dăruit un purceluș, mai târziu și o vacă, bunica Vasilida, mama mămicăi, ne aducea de fiecere dată ceva necesar pentru casă, plapume, perne, cearșafuri. Noi ieram copii ascultători și îi respectam șii iubeam mult pe buneii noștri. Iar pe mine bunica Vasilida tot vroia să mă ia cu traiul la ei cu bunelul ca să-și rascumpere gîndurile rele față de Dumnezeu. Bunica mă iubea mult, eu îi scrieam scrisori, trimeteam felicitări, cînd veneam în ospeție mi le arăta pe toate păstrate, eu când veneam vara la bunei, în satul Neculăieuca din raionul Orhei, mergeam la mănăstirea din sat și cîntam în horul bisericesc. Bunica întotdeauna îmi cumpăra cerceii cere îi doream și-mi cumpăra bilete ca să merg cu autobuzul în călătorie la Romănia. Așteptam cu nerăbdare fiecare vară ca să merg la bunei la Orhei și nu vroiam să plec toamna de la ei. Deși îmi era dor de mămica și se întâmpla să stau lîngă telefonul fics de-a lungul serii în așteptarea unui apel telefonic de la mămica ca să-i aud vocea. Vara la bunica nu aveam nici o grijă, iar acasă, vai, vai, vai! Trebuia să hrănim cu Grișa și animalele, și păsările, să avem grijă de grădină, iarna focul în sobă, și note bune între timp de la școală să aducem, trebuia să-i ajutăm mămicăi și tăticului în toate. Note bune eu mă stăruiam să primesc deoarece visam să merg cînd voi crește mare la Chișinău la Universitate.

În copilărie îmi plăcea să scriu poezii, tăticul meu de fiecare dată mă critica, și nici mu mă susținea când eu spuneam în voce că visez să fac studii la Chișinău. De fircare dată zicea că trebuie să pasc vitele, avem mult de lucru aici la sat, iar eu nu încetam să tind la împlinirea visului.

Deseori nu aveam cu ce face focul în sobă, și se întâmpla să merghem cu mămica să strânghem măcar pentru cîteva zile lemne s-au bețe de la floatea soarelui. Și le aduceam acasă pe un suport cu petru roți. Tăticul în aceste momente dorrmea intr-o stare fizică foarte rea după mult alcool, ne era frică ca cumva întâmplător să-l tezim, să nu înceapă a striga s-au încă mai rău să o gelozeze pe mămica făfă cauză. Și la noi începea a stirga că totul este făcut greșit, nu așa am hrănit vitele și în genere totul este feăcut nu cum trebuie.

În vecinătate cu noi trăia o familie cu patru copii. Cel mai mare era Ghenadii cu doi ani mai mare decăt mine și câte odată mă invita la seratele ce se petreceau la școală. Tăticul nu-mi permitea, deaceea până el dormea mămica îmi dădea voie, însă risca să se certe cu el din acest motiv. Iar dacă tăticul nu era acasă eu speram să vin de la serată mai devreme decât el.

Pe mine și Cristina tăticu nu ne bătea doar striga, însă și atât era deajuns ca să ne fie frică, Iar pe frățiorul meu, pe Grișa îl bătea foarte tare (scriu și plăng, nu puteam să-mi apăr fratele, eram și eu mică, și mie îmi era frică. Doar fugeam prun jur și-l rugam să nu-l mai bată, ah, cît ași vrea ca pe întregul glob copiii să aibă parte de părinți iubitori și blânzi!).

Eu eram o elevă foarte activă, luam parte la concursuri raionale si în incinta școlii, învățam binișor spre deosebire de verișorul meu Sergiu, care era emiment el cunoștea la perfecție două limbi rusă și română. Limba rusă o cunoștea deoarece locuia împreună cu buneii, bunica Tasea(Anastasia) era din Russia.

Bunelul Vasile în anii 50 a făcut armata la Russia, nu departe de Sanct-Peterburg. Iar dup ce a finisat a rămas să lucreze acolo în pădure. În orașul Lodeinoe Pole sa întâlnit cu bunica, s-au căsătorit și pe 3 ianuarie 1957 s-a născut tăticu, peste puțin timp ei au hotărît să meargă să locuiască în Moldova.

Și deci, despre copilăria mea în continuare. Eu cu Sergiu eram o echipă, ne apăram unul pe altul, iar dacă cineva îndrăznea să ne numească roșcați îi părea rău că încercase să ne ofenseze. Se întâmpla așa ceva rar deoarece singuri erau cointeresați să prietenească cu noi că dealtfel nu le ajutam cu lecțiile. Eu cu Sergiu toți anii până în clasa a șasea am stat într-o bancă, iar dacă vroiau să ne despartă atunci noi îl rugam pe dirigintele clasei noastre să ne lase să stăm împreună. Beam dintr-o sticlă, bunica Tasea îi dădea bani de buzunar cu regularitate, deoarece Sergiu locuai cu părinții împreună la buneii, părinții tăticului meu. Eu niciodată nu invidiam, nici în gând nu mia venit vreodetă. La recreație împreună cumpăram o sticlă de chefir și un pateu și mâncam împreună. Grigore, fratele meu mai mic cu un an decît noi, deseori la recreație mânca împreună cu noi.

Clasa noastră era foarte unită, ne dăruiam cadouri unii altora la 23 februarie și la 8 martie. Învățătoarea noastră în clasele primare era Silivia Spiridonovna, noi o iubeam mult, în clasă eram 27 de elevi. Oare îmi voi aminti toți colegii, Voi începe cu mine și verișorul Sergiu:

– Ruban Lidia

– Onea Serghei

– Țăruș Marianna

– Andoni Alecsandru

– Pînzari Adina

– Lisnic Evghenii

– Muntean Ana

– Staver Mihail

– Cazac Nina

– Stoian Svetlana

– Moșan Eugen

– Boj Ana

– Servitenco Diana

– Bordian Serghei

– Tanas Stela

– Pînzari Taisia

– Balan Ana

– Afanas Mariana

– Dubalari Ion

– Sotnic Natalia

– Spinei Dmitrii

– Vrîncean Ruslan

– Sîrbu Zinaida.

Da, nu pe toți mi i-am amintit, mulți ani au trecut de atunci.

Însă în 1993 în familia noastră au loc mari schimbări.

Când pe 13 aprilie a anului 1988 s-a născut surioare noastră mai mică Ruban Cristina Alecsadrovna, tăticu a încetat să bea alcool și fumatul deasemenea l-a lăsat. Ia promis mămicăi că va deveni cel mai bun tătic pe lume. Și și-a ținut promisiunea egzact 8 luni, apoi a început din nou. Mămicăi cu bebeluș și eu cu Grișa și tăticul care era permanent beat și făcea festa, îi era foarte greu. Și necătînd la aceste situații părinții hotărăsc să-și înregistreze oficial căsătoria pe 25 august a anului 1989, iar mai tîrziu s-au cununat și la biserică, în speranța că tăticu va deveni mai bun. Însă din păcate nimic nu s-a schimbat, tăticu venea beat, o ofensa pe mămica și o bătea, nouă ne era tare frică de el. Pe mine niciodată nu m-a bătut, iar pe mucuțul Grișa îl arunca în pământ de parcă spărghea veselă, cum se sparghe vesela în mare agitație am văzut deasemenea la tăticu. Micițul, micuțul meu frățior, îmi amintesc și plăng de durere, nu sepoate ca copiii să aibă o astfel de copilărie. Iar eu când am crescut un pic mai mare, visam să merg la mănăstire să nu devin niciodată soție, și încă și pe copii mei s-ăi chinui. Și încă visam s-o duc pe mămica cât mai departe de tăticu, ca să nu o omoare într-o zi pe scumpa mea mămică, pe care am văzut-o plângând mereu. Uneori se întâmplă să discut cu cineva și dacă zic că nu m-am certat niciodată cu mămica nu mă credeau. Îar eu nu știu cum ași putea să mă cert și so fac să sufere știind cât a plâns și a suferit de la tăticu. Chear visam ca părinții să divorțeze, și să plecăm cât mai departe de la el.

Și visul meu s-a împlinit în august 1993 când noi toți trei împreună cu mămica am plecat să locuim la părinții mămicăi. Tăticu se simțea vinovat, și a adus cu o mașină mare văcuța, căprița, porcul, frigiderul, patul mare, dulapul pentru haine, și alte lucruri necesare. A rugat-o pe mămica să-i dee încă o șansă. Și așa a rămas împreună cu noi să locuiască la părinții mămicăi, însă deseori când se certa cu mămica pleca la Soroca. Așa a continuat până în vara anului 1997, când a bătut-o pe mămica așa încât mămica a stat 6 luni în spital. Iar el în loc să facă bani pentru a o trata pe mămica, pentru a mă ajuta pe mine să plec la învățătură măcar pentru a primi o profesie, visam eu desigur să merg la învățătură la Chișinău, însă el a plecat din nou la Soroca. Iar noi toți am rămas în grija bunelului, bunica pe 9 iunie 1996 se stinsese din viață. Iar peste un an după ce tăricu o bătuse atît de crunt pe mămica, mămica a divorțat. Și în familia noastră a venit pacea și liniștea, noi nu mai avem frică, și suntem friciți împreună. O iubesc mult pe mămica și mă bucur că este sănătoasă. În Sanct-Peterburg am venit pe 18 iunie a anului 2008, pentru a munci și salva casa noastă pusă în bancă ca garanție de către surioara mea Cristina. Deoarece îmi era frică ca banca să nu ne ia casa și noi să rămânem în stradă.

– (Întrerup istoria mea). Este deja ora 4 dimineață, foarte târzui, mâne dimineață trebuie să merg la serviciu și tu cred că mergi dimineață la seviciu! Poate cu altă ocazie îți voi mai povesti alte istorii din viața mea.

Andrei:

– Da, grea îți este viața, și necătînd la acest fapt ești veselă și zâmbitoare! Bravo! Eu m-am îndrăgostit încă mai mult! Bine Să merghem!

5. Prima iubire!

Când aveam vreo șase s-au șapte ani îmi plăcea foarte mult un băiat pe nume Ghena ce locuia în vecinătate. Era dintr-o familie cu patru copii, el era cel mai mare, și cu doi ani mai mare decât mine. Iar sora lui Ana, învăța cu mine într-o clasă. Vara jucam cu toții fodbal, iar iarna hochei, hochei jucam așa fără patine, și ne era foarte vesel. Ne adunam mulți copii, veneu copiii tantei Antonina, Borea, Iura și Aliona, venea și Serghei fiul nanei Valea, ei locuiau mai aproape de grădiniță, și eu cu frățiorul meu Grișa și Ghena, Ana, Vanea, Victor era micuț și rămînea cu tanti Marusea, ca și Cristina de fapt, surioara mea. Noi cu Grișa aproape întotdeauna eram împreună și ne apăram unul pe altul. Iarna construiam cetete din zăpadă și fiecare își apăra regatul său, ne băteam cu bulgări de zăpadă. Vara ne jucam de-a ascunselea, ne ascundeam prin copaci, era și o salcie bătrână cu o scorbură adâncă ne plăcea și acolo să ne ascundem. Așa treceau anii, eu scrieam poezii, și nimănui nu-i spuneam că-mi place Ghena. Iar când noi am crescut și eu eram în clasa a șasea, iar Ghena în clasa a opta, venea și-mi cerea permisiunea de la mămica să merg cu el la serata de la școlală. Dădea promisiunea că mă va petrece până acasă și că mă va apăra de oricine. Îmi place să-mi amindesc de acele frumoase momente și sincere flăcări a inimii. Iar cînd familia noasrtă a plecat cu traiul la părinții mamei eu încă mult timp am continuat să scriu scrisori Anei și de fiecare dată transmteam tuturor salutări, și întrebam cum acolo prietenii noștri, îmi era foarte tare dor de ei.

Iată această întâmplare din copilărie mea când pentru prima oară am fost îndrăgostită de un băiat. Insă totul a rămas acolo în copilărie, eu am rămas doar cu amintirea.