Blake Pierce este autoarea celei mai bine vândute serii de romane polițiste, RILEY PAGE, care cuprinde cincisprezece cărți (și numărătoarea continuă). Aceasta este, de asemenea, autoarea seriei de romane polițiste, MACKENZIE WHITE, care cuprinde douăsprezece cărți (și numărătoarea continuă); autoarea seriei de romane polițiste, AVERY BLACK, care cuprinde șase cărți; autoarea seriei de romane polițiste, KERI LOCKE, care cuprinde cinci cărți; autoarea seriei de romane polițiste, CREAREA LUI RILEY PAIGE, care cuprinde patru cărți (și numărătoarea continuă); autoarea seriei de romane polițiste, KATE WISE, care cuprinde cinci cărți (și numărătoarea continuă); autoarea seriei de romane polițiste psihologice, CHLOE FINE, care cuprinde patru cărți (și numărătoarea continuă); și autoarea seriei de thrillere psihologice, JESSE HUNT, care cuprinde patru cărți (și numărătoarea continuă).

O cititoare pasionată și fană de-o viață a genurilor thriller și mister, Blake ar fi încântată să o contactezi, așa că te rugăm să accesezi pagina www.blakepierceauthor.com pentru a afla mai multe și pentru a păstra legătura.

Copyright © 2015 de Blake Pierce. Toate drepturile rezervate. Cu excepția cazurilor permise sub U.S. Copyright Act din 1976, nicio parte din această publicație nu poate fi reprodusă, distribuită sau transmisă sub nicio formă și prin niciun mijloc, sau stocată într-o bază de date sau sistem de accesare a datelor, fără permisiunea prealabilă a autorului. Această carte electronică este destinată utilizării în interes propriu. Această carte electronică nu poate fi revândută sau oferită altor persoane. Dacă doriți să împărtășiți această carte cu o altă persoană, vă rugăm să achiziționați o copie suplimentară pentru fiecare beneficiar. Dacă citiți această carte și nu ați achiziționat-o, sau nu a fost achiziționată numai în interes propriu, vă rugăm să o returnați și să achiziționați propria dumneavoastră copie. Vă mulțumim pentru respectarea muncii asidue a acestui autor. Aceasta este o lucrare de ficțiune. Numele, personajele, afacerile, organizațiile, locurile, evenimentele și incidentele sunt fie produsul imaginației autorului fie sunt folosite fictiv. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, este pură coincidență. Imaginea de pe supracopertă Copyright GoingTo, folosită sub licența Shutterstock.com

CĂRȚI DE BLAKE PIERCE

SERIA DE ROMANE POLIȚISTE KATE WISE

DACĂ AR FI ȘTIUT (Cartea #1)

DACĂ AR FI VĂZUT (Cartea #2)

SERIA DE ROMANE POLIȚISTE RILEY PAIGE

DISPĂRUTĂ FĂRĂ URME (Cartea #1)

ÎNLĂNȚUITĂ (Cartea #2)

Prolog

Căpitanul Jimmy Cole tocmai terminase de spus pasagerilor săi o veche poveste cu fantome de pe râul Hudson. Fusese o poveste despre un criminal cu un satâr, îmbrăcat într-o haină lungă, închisă la culoare, perfectă pentru o noapte încețoșată ca aceasta. Se întinse pe scaunul său și își odihni o clipă genunchii trosnind de la prea multe operații și cumpăni, pentru a mia oară, la pensionare. Văzuse aproape fiecare cătun de-a lungul Hudson-ului și, într-una din zilele astea, chiar și o barcă mică de pescuit ca a lui, Suzy, l-ar doborî.

Ajuns la sfârșitul nopții, cârmi barca spre mal și, în timp ce hârâia drept spre cheiul din Reedsport, unul din pasagerii săi îl strigă, smucindu-l din visare.

– Căpitane! Nu-i cumva fantoma ta acolo?

Jimmy nu se sinchisi să se uite. Toți cei patru pasageri ai săi – două cupluri tinere în vacanță – erau destul de beți. Cu siguranță unul din băieți încerca să le sperie pe fete.

Dar apoi una din femei adăugă:

– Și eu o văd. Nu e ciudat?

Jimmy se întoarse către pasageri. Bețivi blestemați. Asta e ultima dată când își mai închiriază barca așa de târziu în noapte.

Al doilea bărbat arătă cu degetul.

– E acolo, spuse el.

Soția sa își acoperi ochii.

– O, nu pot să mă uit! spuse ea cu un râs nervos și rușinat.

Jimmy, exasperat, dându-și seama că nu-și va găsi pacea, se întoarse într-un final și se uită în direcția indicată de bărbat.

Într-o crăpătură între copacii de pe țărm, ceva îi atrase într-adevăr privirea. Strălucea, se gândi, și avea o figură umană nedeslușită. Orice ar fi fost, părea să plutească deasupra solului. Dar era prea departe pentru a fi văzută clar.

Până să-și găsească Jimmy binoclul, obiectul dispăru după copacii de-a lungul malului.

Adevărul era că și Jimmy băuse câteva beri. Asta nu era o problemă în ceea ce-l privea pe el. Cunoștea bine râul. Și îi plăcea munca sa. Îi plăcea în mod special să iasă pe Hudson la ora asta a nopții, când apa era atât de calmă și pașnică. Foarte puține lucruri puteau să-i spulbere liniștea sufletească.

Încetini și o dirijă pe Suzy cu grijă în parașocuri la intrarea în debarcader. Mândru de o acostare așa de lină, opri motorul și priponi barca de tacheți.

Pasagerii năvăliră jos de pe barcă chicotind și râzând. Se împleticiră de pe chei până pe țărm și se îndreptară spre pensiunea lor. Jimmy era bucuros că plătiseră înainte.

Dar nu putea să-și ia gândul de la acel obiect straniu pe care îl zărise. Era departe pe malul apei și era imposibil de văzut de aici. Cine sau ce ar fi putut fi?

Iritat de această viziune, știa că nu se va liniști până nu va găsi explicația. Așa era el.

Jimmy oftă zgomotos și mai iritat, și porni la pas, târâindu-și picioarele înapoi de-a lungul malului râului, urmând liniile de tren care mărgineau apa. Acele linii fuseseră în activitate acum o sută de ani când în Reedsport erau aproape numai bordeluri și case de pariuri. Acum nu mai erau decât încă o relicvă a unor vremuri de altădată.

Într-un final, Jimmy dădu colțul după o curbură și se apropie de un depozit vechi din apropierea liniilor de tren. Câteva lămpi de securitate de pe clădire difuzau o lumină slabă, și o văzu: o figură umană strălucitoare care părea să plutească în aer. Figura era suspendată de una din traversele unui stâlp electric.

Cum se apropie și privi mai bine, un fior îi traversă coloana. Figura era cu adevărat umană – cu toate astea nu prezenta niciun semn de viață. Corpul era cu spatele la el, înfășurat într-un fel de material și strâns de jur împrejur cu lanțuri grele care se intersectau și se conectau cu mult peste orice nevoie de a reține un prizonier. Lanțurile străluceau în lumină.

Dumnezeule, nu iar.

Jimmy nu putu să nu-și amintească de o crimă înfiorătoare care zdruncinase întreaga zonă acum câțiva ani.

I se înmuiară genunchii. Jimmy se duse de partea cealaltă a corpului. Se apropie suficient pentru a-i vedea fața – și aproape căzu pe liniile de tren de șoc. O recunoscu. Era o localnică, o asistentă medicală, și prietenă de mulți ani. Avea gâtul tăiat, și în gura moartă avea drept căluș un lanț înfășurat în jurul capului.

Jimmy oftă adânc de mâhnire și groază.

Criminalul revenise.

Capitolul 1

Agentul special Riley Paige îngheță pe loc, privind șocată. Mâna de pietricele de pe patul său nu ar fi trebuit să fie acolo. Cineva intrase în casa ei și le așezase acolo – cineva care îi voia răul.

Înțelese imediat că pietricelele erau un mesaj, și că mesajul venea din partea unui vechi inamic. Îi spunea că nu îl ucisese până la urmă.

Peterson e viu.

Își simți corpul tremurând la gândul acesta.

Suspectase asta de mult, și acum era absolut sigură. Mai rău, fusese în casa ei. Gândul o făcu să-i vină să vomite. Era încă în casă acum?

Respirația i se tăie de teamă. Riley știa că resursele sale fizice erau limitate. Chiar în ziua respectivă supraviețuise unei confruntări cu un criminal sadic, și capul îi era încă bandajat și corpul plin de vânătăi. Ar fi fost pregătită să-l înfrunte dacă era în casă?

Riley își scoase imediat arma din toc. Cu mâinile tremurând, se duse spre șifonier și îl deschise. Nu era nimeni acolo. Verifică sub pat. Nimeni nici acolo.

Riley rămase pe loc și se forță să gândească limpede. Fusese în dormitor de când ajunsese acasă? Da, fusese, pentru că își pusese tocul armei pe comoda de lângă ușă. Dar nu aprinsese lumina și nici măcar nu se uitase în cameră. Rămăsese pur și simplu în ușă și își lăsase arma pe comodă, apoi plecase. Se schimbase în cămașa de noaptea la baie.

Oare era posibil ca rivalul său să fi fost în casă în tot acest timp? După ce ea și April ajunseseră acasă, discutaseră și se uitaseră amândouă la televizor până târziu. Apoi April se dusese la culcare. Într-o casă micuță ca a ei, să stai ascuns ar fi presupus o discreție extraordinară. Dar nu putea desconsidera posibilitatea.

Apoi fu cuprinsă de o nouă teamă.

April!

Riley înhăță lanterna pe care o ținea pe noptieră. Cu pistolul în mâna dreaptă și cu lanterna în mâna stângă, ieși din dormitor și aprinse lumina pe hol. Când nu auzi nimic neobișnuit, se îndreptă repede spre dormitorul lui April și trânti ușa de perete. Camera era în beznă totală. Riley aprinse lumina din tavan.

Fiica ei era deja în pat.

– Ce e, mamă? întrebă April, mijind ochii surprinsă.

Riley intră în dormitor.

– Nu te da jos din pat, spuse ea. Rămâi pe loc.

– Mamă, mă sperii, spuse April cu vocea tremurândă.

Asta era perfect în regulă în ceea ce o privea pe Riley. Ea însăși era speriată bine, iar fiica ei avea toate motivele să fie la fel de speriată ca ea. Se duse la șifonierul lui April, lumină cu lanterna înăuntru și văzu că nu era nimeni acolo. Nu era nimeni nici sub patul lui April.

Ce ar trebui să facă mai departe? Trebuia să verifice fiecare ungher și colț din restul casei.

Riley știa ce ar fi spus partenerul ei de cândva, Bill Jeffreys.

La naiba Riley, cheamă ajutoare.

Tendința ei veche de a face lucrurile de una singură îl înfuriase întotdeauna pe Bill. Dar de data aceasta, avea să țină cont de sfatul lui. Cu April în casă, Riley nu avea de gând să riște nimic.

– Pune-ți un halat și niște papuci, îi spuse ea fiicei sale. Dar nu părăsi camera – nu încă.

Riley se întoarse în dormitorul ei și își luă telefonul de pe noptieră. Apăsă tasta apelare rapidă pentru Serviciul de Analiză Comportamentală. De îndată ce auzi o voce la telefon, sâsâi:

– Agent special Riley Paige la telefon. A fost un intrus în casa mea. S-ar putea să se afle încă aici. Am nevoie să vină cineva rapid. Se gândi o clipă, apoi adăugă: Și trimiteți și o echipă de criminalistică.

– Ne ocupăm imediat, veni răspunsul.

Riley încheie apelul și ieși din nou pe hol. În afară de cele două dormitoare și hol, casa era încă în întuneric. Ar fi putut fi oriunde, pândind, așteptând să atace. Bărbatul acesta o mai luase o dată prin surprindere, și aproape că murise în mâinile lui.

Aprinzând una după alta luminile și ținându-și arma pregătită, Riley se mișcă eficient prin casă. Ținti lanterna în fiecare dulap și colț neluminat.

În cele din urmă, aruncă o privire spre tavanul din hol. Ușa de deasupra ei dădea în podul în care era ascunsă o scară retractabilă. Îndrăznea oare să se urce să arunce o privire?

În acel moment Riley auzi sirenele poliției. Răsuflă profund ușurată la auzul sunetului. Își dădu seama că agenția sunase la poliția locală, deoarece sediul SAC era la mai bine de o oră și jumătate depărtare.

Intră în dormitor și își puse o pereche de încălțăminte și halatul de baie, apoi se întoarse în camera lui April.

– Vino cu mine, spuse ea. Stai aproape.

Ținând în continuare arma în mână, Riley își petrecu brațul stâng peste umerii lui April. Biata fată tremura de teamă. Riley o conduse pe April la ușa de la intrare și o deschise chiar când câțiva polițiști în uniformă se repezeau pe trotuar.

Ofițerul responsabil intră în casă cu arma scoasă.

– Care e problema? întrebă el.

– A fost cineva în casă, spuse Riley. Ar putea fi în continuare aici.

Ofițerul ochi pistolul din mâna ei neliniștit.

– Sunt de la FBI, spuse Riley. Agenții SAC vor ajunge curând. Am verificat deja casa, în afară de pod. Arătă cu degetul. E o ușă în tavanul de deasupra holului.

Ofițerul strigă:

– Bowers, Wright, veniți încoace și verificați în pod. Restul cercetați afară, în spate și în față.

Bowers și Wright se duseră direct pe hol și coborâră scara. Amândoi își scoaseră armele. Unul așteptă la capătul scării în timp ce celălalt urcă și plimbă o lumină în jur. După câteva clipe, bărbatul dispăru în pod.

Curând, o voce anunță:

– Nimeni aici.

Riley voia să se simtă ușurată. Dar adevărul era că aproape își dorea ca Peterson să fi fost acolo. Ar fi putut fi arestat pe loc – sau mai bine, împușcat.

Era aproape sigură că nu avea să fie găsit în curtea din față sau în cea din spate.

– Aveți beci? întrebă ofițerul principal.

– Nu, doar un spațiu auxiliar, spuse Riley.

Ofițerul strigă afară:

– Benson, Pratt, verificați sub casă.

April încă se ținea strâns de mama ei.

– Mama, ce se întâmplă? întrebă ea.

Riley ezită. Ani de zile evitase să-i spună lui April mare lucru despre adevărul urât al muncii sale. Dar își dăduse seama recent că fusese prea protectoare. Așa că îi povestise lui April despre captivitatea sa traumatizantă în mâinile lui Peterson – sau cel puțin atât cât consideră ea că ar fi putut suporta fiica ei. Așa că îi confesase și dubiile sale privind moartea bărbatului.

Dar ce ar fi trebuit să-i spună acum lui April? Nu era sigură.

Până ca Riley să se poată decide, April spuse:

– E Peterson, nu-i așa?

Riley își îmbrățișă strâns fiica. Clătină din cap, încercând să ascundă frisoanele care îi treceau prin tot corpul.

– Încă mai trăiește.

Capitolul 2

O oră mai târziu, casa lui Riley roia de oameni îmbrăcați în uniforme sau purtând ecusoane FBI. Agenți federali înarmați până-n dinți și o echipă de criminaliști lucrau alături de poliție.

– Puneți într-o pungă pietricelele alea de pe pat, strigă Craig Huang. Vor trebui inspectate pentru amprente sau ADN.

La început, Riley nu fusese încântată să vadă că Huang era responsabil. Era foarte tânăr și experiența anterioară de lucru cu el nu decursese bine. Dar acum văzu că dădea ordine serioase și organiza eficient locul faptei. Huang se adapta meseriei.

Echipa de criminaliști era deja pusă pe treabă cercetând amănunțit fiecare centimetru al casei și căutând amprente. Alți agenți dispăruseră în bezna din spatele casei, încercând să găsească urmele vreunui vehicul sau a unei poteci prin pădure. Acum că lucrurile păreau să decurgă fără probleme, Huang o depărtă pe Riley de ceilalți și o conduse în bucătărie. Se așezară la masă. April li se alătură, încă puternic șocată.

– Deci ce credeți? o întrebă Huang pe Riley. E vreo șansă să-l mai găsim?

Riley oftă descurajată.

– Nu, mă tem că s-a dus de mult. Trebuie să fi fost aici mai devreme în seara asta, înainte ca eu și fata mea să ajungem acasă.

Chiar atunci, o femeie agent purtând vestă anti-glonț intră dinspre spatele casei. Avea părul negru, ochi negri și un ten închis la culoare, și părea chiar mai tânără decât Huang.

– Agent Huang, am găsit ceva, spuse femeia. Zgârieturi pe încuietoarea ușii din spate. Se pare că cineva a forțat-o.

– Bravo, Vargas, spuse Huang. Acum știm cum a intrat. Poți rămâne puțin aici cu Riley și fiica ei?

Chipul femeii se lumină de bucurie.

– Cu plăcere, spuse ea.

Se așeză la masă și Huang părăsi bucătăria pentru a se alătura celorlalți.

– Agent Paige, eu sunt agent María de la Luz Vargas Ramírez. Apoi făcu o grimasă. Știu, e greu de pronunțat. E specific mexican. Mi se spune Lucy Vargas.

– Mă bucur că ești aici, agent Vargas, spuse Riley.

– Doar Lucy, vă rog.

Tânăra femeie rămase tăcută o clipă și o tot privi pe Riley. În cele din urmă spuse:

– Agent Paige, sper că nu sunt impertinentă spunând asta, dar… este o adevărată onoare să vă cunosc. V-am urmărit munca de când am început instruirea. Întregul dumneavoastră istoric este incredibil.

– Mulțumesc, spuse Riley.

Lucy zâmbi cu admirație.

– Vreau să spun, felul în care ați încheiat cazul Peterson – întreaga poveste mă uimește pur și simplu.

Riley clătină din cap.

– Aș vrea eu ca lucrurile să fie atât de simple, spuse ea. Nu e mort. El a fost intrusul astăzi aici.

Lucy o fixă uimită cu privirea.

– Dar toată lumea spune…, începu Lucy.

Riley o întrerupse.

– A mai crezut cineva că era în viață. Marie, femeia pe care am salvat-o. Era sigură că era încă în libertate, tachinând-o. S-a…

Riley se opri, amintindu-și cu durere imaginea trupului Mariei atârnând în propriul dormitor.

– S-a sinucis, spuse Riley.

Lucy părea atât îngrozită cât și surprinsă.

– Îmi pare rău, spuse ea.

Chiar atunci, Riley auzi o voce cunoscută strigând după ea.

– Riley? Ești bine?

Se întoarse și îl văzu pe Bill Jeffreys stând în arcada de la bucătărie, părând îngrijorat. SAC-ul îl alertase probabil de situație, așa că venise cu mașina proprie până acolo.

– Sunt bine, Bill, spuse ea. La fel și April. Stai jos.

Bill luă loc la masă cu Riley, April și Lucy. Lucy îl fixă cu privirea, aparent extaziată să-l cunoască pe fostul partener al lui Riley, încă o legendă a FBI-ului.

Huang se întoarse în bucătărie.

– Nu e nimeni în casă, și nici afară, îi spuse el lui Riley. Oamenii mei au recoltat toate probele pe care le-au putut găsi. Au spus că nu au fost prea multe indicii. Va fi în sarcina tehnicienilor de laborator să vadă ce pot afla din ele.

– Mi-era teamă de asta, spuse Riley.

– Se pare că e timpul să încheiem aici pentru astă seară, zise Huang. Apoi părăsi bucătăria pentru a da ultimele ordine agenților.

Riley se întoarse spre fiica ei.

– April, o să stai acasă la tatăl tău în seara asta.

April făcu ochii mari.

– Nu te las aici, spuse April. Și clar nu vreau să stau cu tata.

– Trebuie, spuse Riley. S-ar putea să nu fii în siguranță aici.

– Dar mama -

Riley o întrerupse.

– April, mai sunt lucruri pe care nu ți le-am povestit despre omul ăsta. Lucruri îngrozitoare. Vei fi în siguranță. Vin mâine să te iau după ore.

Înainte ca April să poată protesta, Lucy vorbi.

– Mama ta are dreptate, April. Crede-mă. De fapt, ia-o ca pe un ordin din partea mea. Voi alege personal doi agenți care să te ducă acolo. Agent Paige, cu permisiunea dumneavoastră, îl voi suna pe fostul dumneavoastră soț și îi voi explica ce se întâmplă.

Riley fu surprinsă de oferta lui Lucy. Dar și încântată. În mod aproape curios, Lucy părea să înțeleagă faptul că ar fi fost un apel incomod pentru ea. Ryan ar fi luat fără îndoială mult mai în serios această veste de la oricare alt agent în afară de Riley. Lucy se descurcase bine și cu April.

Lucy nu numai că identificase punctul sensibil, dar dăduse și dovadă de empatie. Empatia era o calitate excelentă pentru un agent SAC, și adesea era mult prea uzată de stresul jobului.

Femeia asta e pricepută, se gândi Riley.

– Haide, îi spuse Lucy lui April. Hai să-l sunăm pe tatăl tău.

April o săgetă din priviri pe Riley. Totuși, se ridică de la masă și o urmă pe Lucy în sufragerie, unde începură să formeze numărul.

Riley și Bill rămaseră singuri, așezați la masa din bucătărie. Chiar dacă aparent nu mai era nimic de făcut, lui Riley i se părea normal ca Bill să fie acolo. Lucraseră împreună ani de zile și se gândise întotdeauna la ei ca la o pereche potrivită – amândoi la patruzeci de ani cu un strop de gri ivindu-se în părul negru. Amândoi erau dedicați muncii lor și avea probleme în căsnicie. Bill avea atât un temperament cât și o conformație puternică.

– A fost Peterson, spuse Riley. A fost aici.

Bill nu spuse nimic. Nu părea convins.

– Nu mă crezi? zise Riley. Am găsit pietricele în pat. El trebuie să le fi pus. Nu aveau cum altfel să ajungă acolo.

Bill clătină din cap.

– Riley, sunt sigur că a fost într-adevăr un intrus, spuse el. Nu ți-ai imaginat partea asta. Dar Peterson? Mă îndoiesc serios.

Furia lui Riley începea să crească acum.

– Bill, ascultă-mă. Am auzit un zăngănit la ușă într-o seară și m-am uitat afară și am găsit pietricele. Marie a auzit pe cineva aruncându-i pietricele în geamul de la dormitor. Cine altcineva să fie?

Bill oftă și își scutură capul.

– Riley, ești obosită, spuse el. Și când ești obosită și ai o idee fixă în cap, e ușor să crezi aproape orice. I se poate întâmpla oricui.

Riley simți cum se lupta să-și rețină lacrimile. În vremuri mai bune, Bill ar fi avut fără îndoială încredere în instinctele ei. Dar acele vremuri erau apuse. Și știa de ce. În urmă cu câteva seri, îl sunase beată și îi sugerase să răspundă la atracția reciprocă dintre ei și să înceapă o aventură. Făcuse un lucru groaznic, și o știa, și nu mai băuse nicio gură de atunci. Chiar și așa, lucrurile nu mai fuseseră la fel între ea și Bill după acel incident.

– Știu despre ce e vorba, Bill, spuse ea. E din cauza acelui apel tâmpit. Nu mai ai încredere în mine.

Acum vocea lui Bill trosni de mânie.

– La dracu’, Riley. Încerc doar să fiu realist.

Riley fierbea.

– Pleacă, Bill.

– Riley…

– Mă crezi sau nu. Alege. Dar acum vreau să pleci.

Cu un aer resemnat, Bill se ridică de la masă și plecă.

Prin ușa de la bucătărie, Riley putea să vadă că aproape toată lumea părăsise casa, inclusiv April. Lucy veni înapoi în bucătărie.

– Agentul Huang lasă doi agenți aici, spuse ea. Vor supraveghea casa dintr-o mașină pentru restul nopții. Nu sunt sigură că e o idee bună să rămâneți singură înăuntru. M-aș bucura să pot rămâne.

Rămase o clipă pe gânduri. Ce voia – de ce avea nevoie acum – era ca cineva să creadă că Peterson nu era mort. Se îndoia că ar fi putut-o convinge chiar și pe Lucy de asta. Toată treaba părea fără speranță.

– O să mă descurc, Lucy, spuse Riley.

Lucy înclină capul și ieși din bucătărie. Riley auzi zgomotul ultimilor agenți părăsind casa și închizând ușa după ei. Riley se ridică și verifică atât ușa din față cât și ușa din spate pentru a se asigura că erau încuiate. Mută două scaune contra ușii din spate. Ar fi făcut suficient zgomot dacă cineva ar fi descuiat din nou încuietoarea.

Apoi rămase în picioare în sufragerie și se uită în jur. Casa părea ciudat de strălucitoare, cu toate luminile aprinse.

Ar trebui să sting o parte din ele, se gândi ea.

Dar când întinse mâna spre întrerupătorul din sufragerie, degetele îi înghețară. Pur și simplu nu putea. Era paralizată de groază.

Peterson, știa, venea din nou după ea.