Jurământ De Glorie

CAPITOLUL TREI

Thor călărea precaut pe drumul prin pădure, cu Reece, O'Connor, Elden şi gemenii călare alături de el, cu Krohn urmându-l, cum au ieșit cu toții din padure pe partea îndepărtată a Canionului. Inima lui Thor bătea mai repede, anticipând, când au ieșit în final din pădurea deasă. A ridicat o mână, indicându-le celorlalți să rămână tăcuți, și toți au înghețat în spatele lui.

Thor a privit și a studiat vasta întindere a plajei, a cerului liber, și dincolo de ele, vasta mare galbenă care îi va duce pe tărâmurile îndepărtate ale Imperiului. Marea Tartuvian. Thor nu-i mai văzuse apele de la călătoria lor pentru Sută. Era straniu să fie din nou aici - și, de această dată, cu o misiune de care atârna soarta Inelului.

După ce trecuseră podul peste Canion, scurta lor călătorie prin pădure fusese liniștită. Thor fusese instruit de Kolk și Brom să caute o mică navă ancorată pe malul Mării Tartuvian, ascunsă cu grijă în spatele ramurilor unui copac imens, aplecat peste mare. Thor le urmase cu exactitate instrucțiunile și, ajungând la marginea pădurii, observase nava, bine ascunsă, gata să-i ducă unde aveau nevoie. Era ușurat.

Dar apoi a văzut șase soldați imperiali, stând pe nisip lângă vas, inspectându-l. Un alt soldat urcase la bordul vasului, care era tras parțial pe nisip, legănându-se împins de valurile blânde. Nu ar fi trebuit să fie nimeni aici.

Era primul ghinion. Cum Thor a privit mai departe spre orizon, a văzut contururile îndepărtate a ceea ce părea a fi întreaga flotă a Imperiului, mii de nave negre abordând steagurile negre ale Imperiului. Din fericire, nu veneau spre Thor ci se îndreptau într-o direcție diferită, pe calea mai lungă, circulară, care le va aduce în jurul Inelului pe partea McCloud, unde străpunseseră Canionul. Din fericire, aveau treabă într-o altă direcție.

Cu excepția acestei patrule. Acești șase soldați imperiali, probabil cercetași într-o misiune de rutină, trebuie să fi dat cumva, din întâmplare, peste această navă a Legiunii. Se nimerise prost. Dacă Thor și ceilalți ar fi ajuns pe țărm doar cu câteva minute mai devreme, probabil că deja ar fi urcat la bord și s-ar fi îndepărtat. Acum vor fi nevoiți să lupte. Nu aveau cum să evite asta.

Thor a privit plaja în sus și în jos și n-a mai văzut alte contingente imperiale. Cel puțin asta era în favoarea lor. Era probabil doar o singură patrulă.

„Credeam că barca trebuia sa fie bine ascunsă", a spus O'Connor.

„Se pare că nu suficient de bine,” a remarcat Elden.

Toți șase stăteau pe caii lor, uitându-se fix la navă și la grupul de soldați.

„Nu va mai dura mult până când ei vor alerta alți soldați imperiali," a observat Conven.

"Şi atunci chiar o să avem un război în brațe,” a adăugat Conval.

Thor știa că aveau dreptate. Și nu era un risc pe care și-l puteau asuma.

"O'Connor,” a spus Thor, “tu țintești cel mai bine dintre noi. Te-am văzut lovind o țintă de la cel puțin cincizeci de metri. Îl vezi pe soldatul cu arcul? Avem o singură șansă pentru asta. Poți să o faci?"

O’Connor a aprobat grav, cu ochii fixând soldații imperiali. A întins mâna cu atenție peste umăr, a ridicat arcul, a pus o săgeată în el și a pregătit-o.

Toți se uitau la Thor, și el se simțea pregătit să-i conducă.

"O’Connor, tragi la semnalul meu. Apoi îi vom ataca pe cei din spatele lui. Toți ceilalți, folosiți-vă armele de aruncat pe măsură ce ne apropiem. Dar, mai întâi, încercați să vă apropiați cât se poate de mult.”

Thor a făcut un semn cu mâna și, brusc, O’Connor a dat drumul corzii.

Săgeata a zburat prin aer zbârnâind și a fost o lovitură perfectă, vârful ei de metal străpungând inima soldatului imperial cu arcul. Soldatul a stat acolo, cu ochii deschizându-i-se larg pentru o clipă, ca și cum nu înțelegea ce i se întâmpla, apoi, brusc, și-a deschis brațele larg și a căzut cu capul înainte ca într-un plonjon, aterizând cu o bufnitură pe plajă la picioarele camarazilor săi, pătând nisipul cu roșu.

Thor și ceilalți au șarjat ca o mașinarie bine unsă, sincronizați unul cu celălalt. Sunetul cailor lor galopând i-a trădat și ceilalți șase soldați s-au întors și s-au pregătit să-i întâmpine. Soldații s-au urcat pe cai și au năvălit spre ei, pregătiți să-i întâmpine la mijloc.

Totuși Thor și oamenii lui aveau avantajul surprizei. Thor s-a lăsat pe spate și a dat drumul unei pietre din praștie și l-a lovit pe unul dintre ei în tâmplă de la douăzeci de metri distanță, pe când încerca să încalece. A căzut pe spate de pe cal, mort, cu frâiele încă în mâini.

Cum s-au apropiat, Reece și-a aruncat securea, Elden sulița și fiecare dintre gemeni pumnalele. Suprafața nisipului era accidentată și caii au alunecat, ceea ce a făcut aruncatul armelor mai dificil decât de obicei. Toporișca lui Reece și-a găsit ținta, omorând unul dintre dușmani, dar ceilalți au ratat.

Mai rămăseseră patru. Cel din frunte s-a desprins de grup repezindu-se direct spre Reece, care nu mai avea o armă; își aruncase toporișca, dar nu avusese timp să își scoată sabia. Reece s-a pregătit și, în ultima secundă, Krohn a sărit înainte, a mușcat calul soldatului de picior iar calul s-a prăbușit, călărețul lui căzând și el la pământ și ratându-l pe Reece în ultimul moment.

Reece și-a tras sabia și l-a înjunghiat pe soldat, omorându-l înainte să își poată reveni.

Mai rămăseseră trei. Unul dintre ei s-a repezit cu toporul spre Elden, țintind spre capul său; Elden i-a blocat lovitura cu scutul și, în aceeași mișcare, a ridicat sabia și a tăiat în două mânerul toporului. Apoi Elden s-a răsucit cu scutul și l-a izbit pe atacator pe laterala capului, dărâmându-l de pe cal.

Un alt soldat a scos de la brâu un îmblăciu și a rotit lanțul lung, bila cu țepi venind rapid spre O’Connor. S-a întâmplat prea repede și O’Connor nu a avut timp să reacționeze.

Thor a văzut lovitura și s-a repezit lângă prietenul său, ridicând sabia și tăind lanțul îmblăciului înainte să îl lovească pe O’Connor. S-a auzit sunetul sabiei tăind prin metal, iar Thor s-a minunat de cât de ascuțită era noua lui sabie. Bila cu țepi a căzut inofesinvă la pământ și s-a înfipt în nisip, salvând viața lui O’Connor. Apoi Conval a venit în viteză și l-a înjunghiat pe soldat cu o suliță, ucigându-l.

Ultimul soldat imperial a văzut că era depășit numeric; cu teamă în ochi, s-a răsucit brusc și a fugit, grăbindu-se pe malul apei, urmele copitelor calului său văzându-se adânc în nisip.

Toți s-au uitat după soldatul care se retrăgea: Thor a aruncat o piatră cu praștia, O’Connor și-a ridicat arcul și a tras și Reece a aruncat o suliță. Dar soldatul călărea prea haotic, cu copitele calului înfingându-se adânc în nisip, și toți au ratat.

Elden și-a tras sabia și Thor a putut vedea că era gata să se repeadă după soldat. A ridicat o mână și i-a indicat să stea locului.

"Nu!” a strigat Thor.

Elden s-a întors și s-a uitat la el.

„Dacă supraviețuiește îi va trimite pe alții după noi!" a protestat Elden.

Thor s-a întors și s-a uitat înapoi la navă și a știut că va fi nevoie de timp prețios ca să îl vâneze - un timp pe care nu îl aveau.

„Imperiul va veni după noi în orice caz", a spus Thor. „Nu avem timp de pierdut. Ce e cel mai important acum este să ne îndepărtăm de aici. Spre navă!"

Au descălecat pe când se apropiau de navă și Thor a început să își golească desagii șeii de toate proviziile, în timp ce și ceilalți făceau același lucru, luându-și toate armele și sacii cu mâncare și apă. Nu aveau cum să știe cât de lungă va fi călătoria, cât timp va trece pînă vor vedea din nou pământul - dacă aveau să vadă din nou pământul. De asemenea, Thor a încărcat și mâncare pentru Krohn.

Au aruncat sacii sus peste bordajul navei; au aterizat pe puntea de deasupra cu o bufnitură.

Thor a apucat frânghia groasă, cu noduri, care atârna peste bordaj, asprimea ei iritându-i palmele, și i-a testat rezistența. L-a pus pe Krohn pe umăr, greutatea amândurora testându-i mușchii, și s-a ridicat în sus spre punte. Krohn i-a scheunat în ureche, zgâriindu-i pieptul cu ghearele ascuțite, agățat de el.

În curând Thor urcase peste bordaj, Krohn sărind de pe el pe punte, iar ceilalți l-au urmat îndeaproape. Thor s-a aplecat și s-a uitat de sus la caii de pe plajă, care priveau în sus ca și cum ar fi așteptat un ordin.

„Și cu ei ce se întâmplă?" a întrebat Reece, venind lângă el.

Thor s-a întors și a studiat nava: avea douăzeci de pași lungime și probabil pe jumătate lățime. Era suficient de mare pentru ei șapte - dar nu și pentru caii lor. Dacă ar fi încercat să îi ia cu ei, caii ar fi putut să lovească tare lemnul, să deterioreze barca. Trebuiau să îi lase în urmă.

„Nu avem de ales," a spus Thor, privindu-i cu dor. „Va trebui să găsim alții."

O’Connor s-a aplecat peste bord.

„Sunt cai inteligenți," a spus O'Connor. „I-am antrenat bine. Se vor întoarce acasă la comanda mea."

O’Connor a fluierat ascuțit.

Ca unul, caii s-au întors și au pornit galopând peste nisip în pădure, îndreptându-se înapoi spre Inel.

Thor s-a întors și s-a uitat la frații săi, la corabie, la marea din fața lor. Acum erau blocați, fără cai, fără nicio altă alegere decât să meargă înainte. Realitatea începea să se simtă. Erau cu adevărat singuri, cu nimic altceva decât această corabie, și pe cale să se despartă pentru totdeauna de țărmurile Inelului. Acum nu mai exista drum de întoarcere.

„Și cum ar trebui să ducem corabia pe mare?" a întrebat Conval, cum toți s-au uitat în jos, la cinci metri dedesubt, la coca vasului. O mică porțiune din ea era în valurile mării Tartuvian, dar majoritatea ei era înfiptă bine în nisip.

„Aici!" a spus Conven.

S-au grăbit de cealaltă parte, unde un lanț gros de metal atârna peste margine, la capătul lui având o minge de fier enormă care stătea pe nisip.

Conven a întins mâna și a tras de lanț. A gemut și s-a străduit, dar nu îl putea ridica.

„Este prea greu", a mormăit el.

Conval și Thor s-au repezit și l-au ajutat și, cum toți trei au apucat lanțul și au tras, Thor a fost șocat de greutatea lui; chiar și cu toți trei trăgând, abia îl puteau ridica vreun metru. În final, toți i-au dat drumul și a căzut înapoi pe nisip.

„ Lăsați-mă să vă ajut" a spus Elden, pășind înainte.

Cu trupul lui enorm, Elden stătea deasupra lor și a întins mâna și a tras de lanț și a reușit să ridice singur mingea în aer. Thor era uimit. Ceilalți li s-au alăturat și cu toții au tras ca unul, ridicând ancora în sus câte treizeci de centimetri odată și, în final, peste bord și pe punte.

Barca a început să se miște, legănându-se un pic pe valuri, dar a rămas înfiptă în nisip.

„Prăjinile!" a spus Reece.

Thor s-a întors și a văzut două prăjini de aproape șapte metri lungime puse pe marginile navei, și și-a dat seama pentru ce erau. A alergat împreună cu Reece și a prins una în timp ce Conval și Conven au luat-o pe cealaltă.

„Când noi o să împingem," a strigat Thor, "voi toți o să ridicați pânzele!"

S-au aplecat, au înfipt prăjinile în nisip și au împins cu toată forța; Thor a gemut de efort. Lent, nava a început să se miște, doar un pic. În același timp Elden și O’Connor s-au repezit în mijlocul bărcii și au tras de frânghii pentru a ridica pânzele, ridicându-le cu efort, câte treizeci de centimetri odată. Din fericire era o briză puternică și, pe măsură ce Thor și ceilalți tot împingeau în mal, străduindu-se cu toată puterea să miște corabia surprinzător de grea din nisip, pânzele s-au ridicat mai sus și au început să prindă vântul.

În final barca s-a legănat sub ei și cumva a lunecat în apă, plutind ușoară, în timp ce umerii lui Thor tremurau de efort. Elden și O’Connor au ridicat pânza la maxim și în curând pluteau pe mare.

Toți au strigat triumfători, punând prăjinile înapoi la locurile lor, și s-au repezit și i-au ajutat pe Elden și pe O’Connor să lege frânghiile. Krohn a lătrat lângă ei, incitat de toată situația.

Barca plutea fără țintă și Thor s-a repezit la cârmă, cu O’Connor lângă el.

„Vrei să iei tu cârma?" l-a întrebat Thor pe O’Connor.

O’Connor a rânjit larg.

„Mi-ar plăcea la nebunie".

Au început să câștige viteză, înaintând pe valurile galbene ale mării Tartuvian, cu vântul din spate. În final se mișcau, și Thor a respirat adânc. Plecaseră.

Thor s-a îndreptat spre prova, cu Reece lângă el în timp ce Krohn a venit între ei și s-a sprijinit de piciorul lui Thor, în timp ce Thor a dus mâna în jos și i-a mângâiat blana moale și albă. Krohn s-a întins și l-a lins pe Thor. Acesta a băgat mâna în săculeț și a scos o bucată de carne pentru Krohn, care a prins-o rapid.

Au privit la orizont, peste marea vastă din fața lor. Orizontul îndepărtat era punctat cu corăbii negre ale Imperiului, cu siguranță în drum spre partea McCloud a Inelului. Din fericire nu erau atenți, cu siguranță nu se uitau după o singură barcă îndreptându-se spre teritoriul lor. Cerul era limpede, aveau un vânt puternic din spate și continuau să prindă viteză.

Thor a privit înainte și s-a întrebat ce le stătea în față. S-a întrebat cât de mult va dura până vor ajunge pe teritoriul Imperiului și ce îi putea aștepta acolo. S-a întrebat cum aveau să găsească sabia, cum avea să se termine totul. Știa că șansele erau contra lor și totuși se simțea extraordinar de bine să fie în final pe drum, încântat că ajunseseră atât de departe și dornic să recupereze sabia.

„Și dacă nu e acolo?" întrebă Reece.

Thor s-a întors și s-a uitat la el.

„Sabia", a adăugat Reece. „Și dacă nu e acolo? Sau dacă s-a pierdut? Sau a fost distrusă? Sau dacă pur și simplu nu o vom găsi niciodată? Imperiul este enorm, până la urmă."

„Sau dacă Imperiul și-a dat seama cum să o mânuiască?" a întrebat Elden cu vocea lui profundă, venind din spatele lor.

„Dacă o găsim dar nu putem să o aducem înapoi?" întrebă Conven.

Grupul a stat acolo, presat de greutatea a ce le stătea înainte, de marea de întrebări fără răspuns. Această călătorie era o nebunie, Thor știa.

O nebunie.

CAPITOLUL PATRU

Gareth mergea de colo-colo pe podeaua de piatră a biroului tatălui său - o cameră mică la ultimul etaj al castelului, pe care tatăl său o apreciase foarte mult și, bucată cu bucată, o distrugea.

Gareth mergea de la raft la raft, smulgând de acolo volume prețioase, cărți străvechi legate în piele care aparținuseră familiei de secole, distrugând legăturile și rupând paginile în bucățele mici. Cum le arunca în aer, ele cădeau înapoi pe capul său ca fulgii de zăpadă, agățându-se de corpul său și de balele care îi curgeau din gură. Era hotărât să distrugă până la ultimul lucru din acest loc pe care tatăl său îl iubise, câte o carte o dată.

Gareth s-a grăbit la o masă dintr-un colț, a apucat ce mai rămăsese din pipa lui cu opiu și, cu mâini tremurânde, a inspirat adânc, având nevoie de drogul său acum mai mult ca niciodată. Era dependent, fumându-l în fiecare minut în care putea, hotărât să blocheze imaginile tatălui său care-l bântuiau în vise și, acum, chiar și când era treaz.

Când Gareth a pus pipa jos, l-a văzut pe tatăl său stând acolo în fața lui, un cadavru care se descompunea. De fiecare dată cadavrul era mai descompus, mai mult schelet decât carne; Gareth și-a întors privirea de la priveliștea oribilă.

La început Gareth a încercat să atace imaginea, dar a învățat că nu-l ajuta cu nimic. Deci acum doar își întorcea capul, constant, privind mereu în altă direcție. Mereu era la fel: tatăl său purtând o coroană ruginită, cu gura deschisă, cu ochii privindu-l disprețuitori, întinzând un singur deget, îndreptându-l acuzator spre el. În acea privire îngrozitoare, Gareth își simțea propriile zile numărate, simțea că era doar o problemă de timp până când avea să i se alăture. Ura mai mult ca orice să-l vadă. Dacă exista un singur lucru bun în a-și ucide tatăl, era că nu va mai trebui să îi vadă vreodată fața. Dar acum, ironic, o vedea mai mult ca niciodată.

Gareth s-a întors și a aruncat rapid pipa de opiu către apariție, sperând că, dacă o arunca destul de repede, chiar o putea lovi.

Dar pipa doar a zburat prin aer și s-a lovit de perete și s-a sfărâmat. Tatăl său continua să stea acolo și să se uite furios la el.

"Aceste droguri nu o să te ajute acum", l-a mustrat tatăl său.

Gareth nu mai putea suporta. S-a repezit la apariție cu mâinile întinse, încercând să zgârie fața tatălui său; dar, ca întotdeauna, a trecut prin nimic altceva decât aer și de această dată s-a dus împleticindu-se de cealaltă parte a camerei și a aterizat dur pe biroul de lemn al tatălui său, trimițându-l cu un zgomot puternic la podea.

Gareth s-a rostogolit pe podea cu respirația tăiată și a privit în sus și a văzut că își zgâriase brațul. Sângele îi curgea pe cămașă și a privit în jos și a observat că purta în continuare cămașa de corp în care dormise de câteva zile. De fapt, acum nu se mai schimbase de câteva săptămâni. S-a uitat la o reflexie a sa și a văzut că părul îi stătea vâlvoi. Arăta ca un tâlhar de rând. Unei părți din el nu-i venea să creadă că ajunsese atât de jos. Dar unei alte părți din el nu-i mai păsa. Singurul lucru rămas în interiorul lui era o dorință arzătoare de a distruge - de a distruge orice rămășiță a ceea ce fusese odată tatăl său. I-ar fi plăcut să radă din temelii acest castel și Curtea Regelui cu el. Ar fi o răzbunare pentru tratamentul pe care l-a suportat cât era copil. Amintirile erau blocate în interiorul lui ca un ghimpe pe care nu-l putea scoate.

Ușa la biroul tatălui său s-a deschis larg și prin ea s-a repezit unul dintre servitorii lui Gareth, privind în jos temător.

"Domnul meu," a spus servitorul. "Am auzit un zgomot puternic. Ești în regulă? Domnul meu, sângerezi!”

Gareth a privit în sus cu ură spre băiat. Încercă să se ridice în picioare, să îl lovească, dar a alunecat pe ceva și a căzut înapoi la podea, dezorientat de la ultimul fum de opiu.

"Domnul meu, lasă-mă să te ajut!"

Băiatul s-a repezit înainte și a apucat brațul lui Gareth, care era prea slab, abia avea ceva carne pe os.

Dar Gareth încă avea o rezervă de forță și, când băiatul i-a atins brațul, l-a îmbrâncit, trimițându-l de cealaltă parte a camerei.

"Atinge-mă din nou și îți voi tăia brațele," a clocotit Gareth.

Băiatul s-a dat înapoi temător și, cum a făcut-o, un alt servitor a intrat în cameră, însoțit de un bărbat mai în vârstă pe care Gareth îl recunoștea vag. Undeva în mintea sa îl cunoștea - dar nu-l putea numi acum.

"Domnul meu," a venit o voce în vârstă, gravă. "Te-am așteptat în camera de consiliu de jumătate de zi. Membrii consiliului nu mai pot aștepta multă vreme. Au știri urgente și trebuie să ți le dea înainte ca ziua să se termine. Vei veni?”

Gareth și-a îngustat ochii la bărbat, încercând să-l vadă mai bine. Își amintea vag că îl servise pe tatăl său. Camera de consiliu... întâlnirea... toate i se învârteau în cap.

"Cine ești tu?" a întrebat Gareth.

"Domnul meu, sunt Abertol. Consilierul în care tatăl tău a avut încredere," a spus el pășind mai aproape.

Își amintea lent. Aberthol. Consiliul. Întâlnirea. Mintea lui Gareth era ca un vârtej, capul parcă îi era strivit. Vroia doar să fie lăsat în pace.

"Pleacă,” s-a răstit el. "O să vin."

Abertol a aprobat din cap și s-a grăbit să iasă din cameră împreună cu servitorul, închizând ușa în spatele lor.

Gareth a îngenuncheat acolo, cu capul în mâini, încercând să-și amintească. Totul era prea mult. A început să își aducă aminte pe bucățele. Scutul era căzut, Imperiul ataca; jumătate din curtea lui plecase; sora lui îi dusese în altă parte; în Silesia... Gwendolin... asta era. Asta era ceea ce încercase să își amintească.

Gwendolyn. O ura cu o pasiune pe care nu o putea descrie. Acum, mai mult ca niciodată, vroia să o omoare. Avea nevoie să o omoare. Toate problemele lui în această lume - erau un rezultat al ei. Va trebui să găsească un mod să se răzbune pe ea, chiar dacă avea să moară încercând. Și apoi avea să-și omoare ceilalți frați.

Gareth a început să se simtă mai bine la acest gând.

Cu un efort enorm s-a ridicat în picioare și s-a împleticit prin cameră, dărâmând o masă mică pe măsură ce înainta. Cum se apropia de ușă, a observat de un bust de alabastru al tatălui său, o sculptură pe care tatăl său o iubise și a întins mâna și l-a aruncat într-un perete.

S-a zdrobit într-o mie de bucăți și, pentru prima dată în acea zi, Gareth a zâmbit. Poate că această zi nu va fi chiar atât de rea până la urmă.

*

Gareth a intrat mândru în camera de consiliu, flancat de câțiva servitori, trântind de perete ușile enorme de stejar, făcând pe toată lumea din sala plină să tresară la apariția lui. Rapid, toți s-au ridicat în picioare.

Deși în mod normal asta i-ar fi adus ceva satisfacție lui Gareth, în această zi nu-i păsa. Era bântuit de stafia tatălui său și plin de furie că sora lui plecase. Emoțiile se învârteau în el și trebuia să se descarce pe lume.

Gareth s-a împleticit prin sala vastă, cu mintea amețită de opiu, mergând pe centru către tronul său, cu duzini de consilieri stând deoparte cum trecea. Curtea lui crescuse și astăzi energia era frenetică, cum tot mai mulți oameni păreau să vină cu știri despre plecarea a jumătate din Curtea Regelui și despre Scutul care căzuse. Era ca și cum toată lumea care rămăsese la Curtea Regelui venea și cerea răspunsuri.

Și, desigur, Gareth nu avea niciunul.

Cum Gareth a urcat treptele de fildeș spre tronul tatălui său, l-a văzut stând răbdător în spatele său pe nobilul Kultin, liderul mercenarilor armatei sale private, singurul bărbat rămas la curte în care putea avea încredere. Lângă el stăteau zeci dintre luptătorii săi, tăcuți, cu mâinile pe săbii, gata să lupte până la moarte pentru Gareth. Era singurul lucru rămas care-l reconforta pe Gareth.

El s-a așezat pe tronul său și a studiat sala. Erau atât de multe fețe, câteva pe care le recunoștea și multe pe care nu le recunoștea. Nu avea încredere în niciuna dintre ele. În fiecare zi mai curăța din Curtea sa; deja trimisese atât de mulți în temniță și mai mulți la călău. Nu trecea nicio zi în care să nu omoare măcar o mână de oameni. Se gândea că e o politică bună: îi ținea pe cei rămași foarte atenți și împiedica formarea unui complot.

Sala aștepta în tăcere, privindu-l ca în ceață. Toți arătau prea îngroziți să vorbească. Ceea ce era exact ce-și dorea. Nimic nu-l excita mai mult decât să bage frica în supușii săi.

În final, Abertol a pășit înainte, bastonul lui creând ecouri pe piatră, și și-a dres glasul.

"Domnul meu," a început cu vocea lui străveche, "ne aflăm într-un moment de cotitură la Curtea Regelui. Nu știu ce vești au ajuns deja la tine. Scutul a căzut, Gwendolin a părăsit Curtea Regelui și i-a luat cu ea pe Kolk, Brohm, Kendrik, Atme, Cavalerii de Argint, Legiunea și jumătate din armata ta - împreună cu jumătate din Curtea Regelui. Cei care au rămas aici caută sfat de la tine și vor să știe care va fi următoarea noastră mișcare. Oamenii vor răspunsuri, Domnul meu."

„Mai mult,” a spus un alt membru al Consiliului pe care Gareth îl recunoștea vag, "s-a răspândit zvonul că, deja, Canionul a fost străpuns. Există un zvon că Andronicus a invadat partea McCloud a Inelului cu armata sa de un milion de oameni."

Un icnet s-a răspândit prin cameră; zeci de războinici viteji își șopteau unul altuia plini de teamă, și o stare de panică s-a răspândit ca focul.

"Nu poate fi adevărat!", a exclamat unul dintre soldați.

"Este!", a insistat consilierul.

"Atunci nu mai avem nicio speranță!" a strigat un alt soldat. "Dacă clanul McCloud este învins, Imperiul va veni mai departe la Curtea Regelui. Nu avem niciun mod de a-i respinge."

"Trebuie să discutăm termenii capitulării, Domnul meu," i-a spus Albertol lui Gareth.

"Capitulare!?" a strigat un alt bărbat. "Nu ne vom preda niciodată!"

"Dacă nu o facem," a strigat un alt soldat, "vom fi striviți. Cum putem să ne împotrivim la un milion de oameni?"

Sala a izbucnit într-un murmur ultragiat, soldații și consilierii certându-se unul cu altul, toți într-un haos complet.

Liderul consiliului și-a trântit bastonul de fier pe podeaua de piatră și a strigat:

"ORDINE!"

Treptat, camera s-a liniștit. Toți oamenii s-au întors și s-au uitat spre el.

"Acestea sunt decizii pentru un rege, nu pentru no", a spus unul dintre consilieri. "Gareth este regele de drept și nu noi nu trebuie să discutăm termenii capitulării - sau dacă să ne predăm."

Toți s-au întors spre Gareth.

"Domnul meu," a spus Abertol, cu extenuare în voce, "cum propui să facem față armatei Imperiului?"

În sală s-a așternut o tăcere de moarte.

Gareth a stat acolo, privind în jos spre oameni, dorind să răspundă Dar devenea din ce în ce mai dificil pentru el să-și mențină gândurile clare. Continua să audă vocea tatălui său în cap, țipând la el, ca atunci când era copil. Îl înnebunea și vocea nu voia să dispară.

Gareth a întins mâna și a zgârmat la mânerul de lemn al tronului, iar și iar. Sunetul unghiilor sale zgâriind era singurul sunet din cameră.

Membrii Consiliului au schimbat o privire îngrijorată.

"Domnul meu," a spus un alt consilier, "dacă alegi să nu ne predăm, atunci trebuie să fortificăm imediat Curtea Regelui. Trebuie să asigurăm toate intrările, toate drumurile, toate porțile. Trebuie să chemăm toți soldații, să pregătim apărarea. Trebuie să ne pregătim pentru un asediu, să facem rații de alimente, să ne protejăm cetățenii. Sunt foarte multe lucruri de făcut. Te rog Domnul meu. Dă-ne poruncă. Spune-ne ce să facem."

Din nou s-a așternut tăcerea în sală, cu toții cu ochii pe Gareth.

În final, Gareth și-a ridicat bărbia și a privit spre ei.

"Nu vom lupta cu Imperiul,” a declarat. "Și nici nu ne vom preda."

Toți din cameră s-au uitat unul la altul, nesiguri.

"Atunci ce vom face, Domnul meu?" a întrebat Abertol.

Gareth și-a dres glasul.

"O vom ucide pe Gwendolyn!" a spus el. "Asta e tot ce contează acum."

A urmat o tăcere șocată.

"Gwendolyn?" a strigat surprins un consilier, cum camera a izbucnit într-un alt murmur surprins.

"Ne vom trimite toate forțele după ea, să o măcelărească pe ea și pe toți cei care au plecat cu ea înainte să ajungă în Silesia," a anunțat Gareth.

"Dar Domnul meu, cum ne va ajuta asta?" a strigat un consilier. "Dacă plecăm să o atacăm, asta doar ne va lăsa forțele expuse. Toți vor fi încercuiți și măcelăriți de Imperiu."

"Va lăsa, de asemenea, Curtea Regelui deschisă pentru un atac!" a strigat un altul. "Dacă nu ne vom preda, trebuie să fortificăm imediat Curtea Regelui!"

a strigat un grup de bărbați.

Gareth s-a întors și s-a uitat la consilier, cu ochii reci.

"Vom folosi fiecare om pe care îl avem ca să o omorâm pe sora mea!" a spus el întunecat. "Nu vom păstra niciunul!"

Camera a fost cuprinsă de tăcere pe când consilierul și-a împins scaunul cu zgomot pe piatră și s-a ridicat în picioare.

"Nu voi vedea Curtea Regelui ruinată pentru obsesia ta personală. Eu unul nu sunt cu tine!"

"Nici eu!" au strigat jumătate din bărbații din sală.

Gareth a simțit cum arde de mânie și era gata să se ridice în picioare când, brusc, ușile sălii au fost deschise și înăuntru s-a repezit comandantul a ceea ce mai rămăsese din armată. Toți ochii erau pe el. El îl târa pe un alt bărbat, un om de rând cu părul zbârlit, neras, cu mâinile legate. L-a târât pe bărbat până în centrul sălii și s-a oprit înaintea regelui.

"Domnul meu," a spus rece comandantul "Dintre cei șase hoți executați pentru furtul Săbiei Destinului, acest om era al șaptelea, cel care scăpase. Ne spune cea mai ciudată povestea a ceea ce s-a întâmplat.

"Vorbește!" l-a împuns comandantul, scuturându-l pe tâlhar.

Acesta s-a uitat nervos în toate direcțiile, părul lui zbârlit lipindu-i-se de obraji, arătând nesigur. În final, a strigat:

"Ni s-a ordonat să furăm sabia!"

Camera a izbucnit într-un murmur ultragiat.

"Eram nouăsprezece!" a continuat el. "O duzină trebuia să o ia, sub acoperirea întunericului, peste podul de pe Canion și în sălbăticie. Au ascuns-o într-o căruță și au escortat-o peste pod, astfel încât soldații care erau de gardă să nu aibă nicio idee ce era înăuntru. Celorlalți, noi șapte, ni s-a ordonat să rămânem în urmă după furt. Ni s-a spus că vom fi întemnițați de ochii lumii iar apoi eliberați. Dar, în loc de asta, toți prietenii mei au fost executați. Și eu aș fi fost, dacă nu aș fi fugit."

În cameră s-a auzit un murmur lung, agitat.

"Și unde duceați sabia?" a insistat comandantul.

"Nu știu. Undeva în adâncurile Imperiului."

"Și cine ți-a ordonat așa ceva?"

"El!" a spus tâlharul, întorcându-se brusc și arătând cu un deget subțire către Gareth. "Regele nostru! El mi-a ordonat să o fac!"

În cameră a izbucnit un murmur îngrozit, s-au auzit strigăte, până când un consilier și-a trântit de câteva ori bastonul de fier și a strigat, cerând liniște.

Sala s-a liniștit puțin.

Gareth, care deja tremura de frică și mânie, s-a ridicat lent de pe tron, iar camera a tăcut cu toți ochii pe el.

Câte un pas odată, Gareth a coborât treptele de fildeș, pașii săi creând ecouri, tăcerea atât de deasă că o puteai tăia cu cuțitul.

A traversat camera până când, în final, a ajuns la tâlhar. S-a uitat rece la el de la treizeci de centimetri distanță, bărbatul zbătându-se să scape de brațul comandantului, privind în toate direcțiile, dar nu spre el.

"Hoții și mincinoșii suntr tratați într-un singur fel în regatul meu", a spus Gareth încet.

Brusc a scos un pumnal de la centură și l-a înfipt în inima tâlharului.

Bărbatul a țipat de durere, ochii ieșindu-i din orbite, apoi, brusc, a căzut la podea, mort.